eu mi-am făcut primul blog acum un an și ceva. intenția mea nu a fost să ajung celebru și să mă citească 2000 de oameni în fiecare zi. acesta poate fi unul din motivele pentru care nici nu am ajuns. și nici nu mă citesc atâția. acel prim blog avea însă utilitatea lui și o simt și acum foarte bine.

e un blog pe care mi-l citesc prietenii și oamenii care mă cunosc. singura metodă prin care l-am promovat a fost să-l țin tot timpul la status pe mess. știu deci că mă citesc prietenii de pe lista de mess, în principiu. lor voiam să le transmit pe calea blogului ce întâmplări năzdrăvane mai pățesc prin marele oraș, lor voiam să le împărtășesc câteva din considerațiile mele filosofice mai ușurele. o vreme n-am găsit deloc timp să mai sriu pe el. aproape murise. când m-am reapucat, oamenii au început din nou să intre și să citească. nu mulți, dar fideli. și îmi plăcea ideea să scriu pentru câțiva, care mă cunosc, înțeleg micile mele glumițe atipice și idiosincrasiile. și se amuză.

cam când am citit cartea lui Scott, the new rules of marketing and pr, am înțeles că blogurile au un potențial imens să schimbe modul în care informația circulă. și modul în care lucrurile care merită spuse ajung la destinatar mai repede și mai ieftin decât înainte, prin ziare și cărți.

am înființat writeman.wordpress.com ca să testez ce spune Scott prin cartea aia și să văd dacă îmi pot crește un public folosind câteva din sfaturile din carte. ce s-a întâmplat? sfaturile le-am uitat, pentru că practica a dat o cu totul altă dimensiune bloguitului. și am înțeles că potențialul imens al bloguitului nu a ajuns să fie exploatat măcar în mică parte. cei care au aflat primii despre cum se face și se ține un blog în viață nu coincid cu cei care ar trebui cu tot dinadinsul să-și facă un blog și să pompeze viață în el.

eu nu fac aici comentarii despre calitatea vreunuia din blogurile înscrise la roblogfest. cu atât mai puțin despre autorii lor. toți merită felicitări pentru munca lor (pentru că este într-adevăr o muncă zilnică de câteva ore). pentru ideile lor, pentru creativitate și ce le-a mai dat Dumnezeu. nu vreau decât să spun că cele mai multe dintre blogurile cele mai vizitate din zelist, să zicem, sunt încă niște exerciții de admirație. să ai blog e cool. dacă scrii niște lucruri istețe și mai ești și persoană publică, nu neapărat în ordinea asta, lumea te citește și îți crește popularitatea. cam așa simt eu că gândesc majoritatea autorilor de blog, citind în ultimele săptămâni cam 20 de bloguri pe zi.

nu te faci cântăreț ca să strângi 100.000 de oameni pe stadion la concert. sau cel puțin, dacă de asta te faci, eu nu cred că o să-i strângi. te faci cântăreț ca să cânți. de ce te faci blogger? ca să scrii. ce? ce-ți trece prin cap?

nu știu, probabil că autenticitatea este cel mai important ingredient la un blog. trebuie să scrii ce gândești. dar mă tem că nu ajunge, dacă blogurile chiar au acel potențial imens de care vorbeam. să pună gândurile cele mai noi și mai incitante la vedere, pentru sute și mii de oameni, instantaneu!

în lumea de hârtie, gândurile erau puse la tipar și pe urmă, în timp, lumea le selecta pe cele care îi plăceau. ziarul se vindea sau nu. după o vreme știai unde ești. nu oricine ajungea să scrie la ziar, trebuia să treci tot felul de filtre, să te faci remarcat, să-ți dea cineva ție loc pe pagina aia. acum nu mai sunt filtre de trecut. dacă ai ceva de zis – în 20 de minute ai învățat cum merge wordpress sau altceva și ai un ziar al tău. acum oprește-te și întreabă-te: ce scriu în el și de ce? pe mine mă frământă mereu întrebarea asta.

Anunțuri