nu sunt un cititor al lui Cărtărescu. i-am ascultat în mașină cartea audio de la Humanistas parcă (la recomandarea lui bodipod), dar nu știu de ce nu l-am citit. poate că nu l-am citit încă…

l-am ascultat, în schimb, astăzi, la emisiunea Ăsta-i omul!, la realitatea tv. la un moment dat gazda emisiuni (nu știu cum îl cheamă…) l-a întrebat pe Cărtărescu dacă el iubește România. Cărtărescu a răspuns că asta e o întrebare la fel de penibilă precum ”îți iubești nevasta?”. mai târziu în discuție genul acesta de întrebări a fost calificat ”întrebări indecente”. Cărtărescu a spus că nu sunt întrebări publice. gazda emisiunii a mai călcat o dată strâmb și l-a întrebat dacă crede în Dumnezeu. mi-a plăcut cum el nu a acceptat genul ăsta de întrebări după care salivează ”publicul larg”. a spus că nu fac parte din viața lui publică, e ca și cum i-ar cere să se dezbrace, ceea ce face deseori, dar la duș, la el acasă.

în refuzul lui Cărtărescu de a răspunde la întrebarea dacă își iubește țara am simțit cu bucurie o confirmare a unui gând mai vechi al meu. gândul e că nu vom reuși să fim mulțumiți de viața noastră în această țara dacă vom continua discuțiile despre identitatea ei cu atitudinea asta: ”România e un loc urât și necivilizat; ce tare și deștept sunt eu și ce umblat și cultivat, nu știu de ce Doamne iartă-mă îmi mai pierd vremea pe-aici…” România nu este un loc urât și necivilizat. România nu este o țară pe care s-o urăști, cum nu este nici o țară din lume. există niște oameni și niște instituții în România, unii și unele mai mult sau mai puțin simpatice. felul în care toate funcționează împreună dau, într-adevăr, o imagine a unei țări. dar imaginea ei este rezultatul interacțiunii tuturor celor care o locuiesc și al regulilor abstracte care o reglementează.

nu putem să schimbăm imaginea unei țări intervenind direct asupra imaginii, pentru că imaginea unei țări nu se prelucrează în photoshop. mă rog, nu numai în photoshop. putem să schimbăm imaginea țării noastre dacă intervenim la nivelul fcatorilor care o compun. ce-ar fi să începem cu noi? să lăsăm de o parte blazarea noastră de români condamnați la planul doi, de oameni preocupați să se plângă că ”toate merg pe dos în țara asta”.

nu ne trăim viețile noastre de zi cu zi într-o țară mare și abstractă. le trăim printre niște oameni și niște instituții. dacă ne vom continua atenția spre lucrurile mici și vom discuta despre probleme particulare, vom face mult mai mult decât dacă vom continua să ne plângem că țara noastră e nașpa. nu există țări nașpa, există doar contexte istorice nefavorabile și oameni care nu le pot face față.

Anunțuri