mi-a zis iubita mea că sunt berbec, n-am și eu când trebuie un aparat de fotografiat la mine, să pot să pun pe blog o poză șucară… pentru că am fost la un vernisaj sub Cărturești, care s-a terminat cu urlete și merita măcar un cadru, dar na… m-au filmat și pe mine când urlam, poate găsesc cumva dovezile incriminatoare pe net și le aduc și aici.

n-am dat mâna cu Papa, dacă asta vă întrebați. nici nu știu dacă asta e atitudinea corectă când te întâlnești cu… suveranul pontif. dar am dat mâna cu un om pe care îl admiram în anii liceului și apoi ai studenției. care ne picura sarcasme în urechi și făcea un mișto de Mircea Radu în direct, de am oprit pe dreapta să pot râde fără accident de circulație.

vă amintiți de: ”și dacă-i o capcană? eu zic să-ncercăm, înalt prea sfinția ta”, sau de ”fii căpitanul nostru!” și ”tâmpitule, l-ați împușcat pe Chirvase!” ne-am mitraliat două zile în șir cu replicile astea după ce am scăpat de BAC și am tulit-o în Făgăraș, să scoatem dopu la tensiunea acumulată… ”uraaa, uraaa, să bem șampanie!!!”

pe urmă îmi amintesc o emisiune genială despre oamenii cu mustață. dar numai atât, că a fost genială, nu și ceva conținut. în schimb îmi amintesc cum a picat Mircea Radu într-o capcană a formalismului radiofonic întinsă cu cea mai perfidă și mai incredibil de amuzantă șiretenie radiofonică. era în ziua după seara în care emisiunea din Dragoste bătuse la audiență filmul despre decreței. l-a sunat pe Mircea Radu să-l întrebe ce crede despre acest fapt… și dacă el a văzut documentarul. Mircea a zis că nu, că el își urmărește în general emisiunea, că nu știe niciodată the final cut până nu e dată pe post. și pe urmă a început nebunia…

oare Mircea Radu ce gândește, el ce părere are…? oare el cum trăiește în viața de zi cu zi? sunt un om normal, zice Radu, mă îmbrac și eu în blugi, îmi pun teniși, ca toată lumea… a, da? deci chiar și tu, Mircea, te-mbraci în blugi, aham… i-auzi.. :-?? da, sunt un om ca toți oamenii să știi, nu mă consider… dar eu credeam că… a, nu! vreo 2-3 minute a durat joaca asta până când Mircea a început să bănuiască ceva, dar nu mai putea da înapoi, așa că a rămas cum a căzut…

și îmi mai amintesc un text publicat pe undeva prin 7 seri sau așa ceva, a cărei replică din final a reușit să rezume o atitudine demnă și încăpățânată în mijlocul mojiciilor cotidiene. demn-încăpățânată. ”lovindu-mă, renunț.” text reluat aici, cred că mai pe larg decât citisem eu.

da măi, după cum ați ghicit deja, am reușit și eu să-mi fac curaj și să-mi depășesc timiditatea aproape tâmpă, ca să-i strâng mâna și să-i spun două vorbe lui Răzvan Exarhu. ca de obicei, m-am fâstâcit și am debitat tot felul de tâmpenii ca să-mi ascund stânjeneala. acuma știu că postul ăsta o să pară un fel de metodă de a-mi crește traficul pe blog, dar las să pară. e un om care a lipit un zâmbet pe anii de liceu și de studenție și merită sincere mulțumiri.

Anunțuri