bunicul meu a fost maistru forestier.

Constantin. dar toată lumea îi zicea nea Costel, sau Maistru Costel. ”cine  mai mă Sandule pă la Bufet?”. ”ia, cin să fie, nea Tică al lu Stoian, Gogu lu Istrate, Neluț al Dorinii și nea Costel Maistrul…”. asta o făcea pe bunica ”Ana lu Costel” sau ”Aurica lu Costel Antonescu”. în sfârșit, mă făcea pe mine, în gura babelor: ”nepotu Aurichii lu Costel Antonescu, maistrul.”

în tinerețe fusese învățător o perioadă. nu reușea să rețină, pe parcursul anilor mei de studii gimnaziale și liceale, de ce nu le mai zice la triunghiuri ”egale”, dar le zice ”congruente”. de fapt, nu reținea niciodată denumirea – le spunea ”cronguente”. sau poate doar se prefăcea că uită, să mă tachineze…

în schimb la gramatică era tare. de la el am învățat poezia: ”lapte dulce și nefiert / se numește complement / lapte acru și bătut / se numește atribut…” se poate s-o fi inventat chiar el, sau poate o fi auzit-o în tinerețe. mai știa și alte poezii, printre care și o parodie după ”Mama lui Ștefan cel Mare” a lui Dimitrie Bolintineanu:

”pe o stâncă neagră, într-un vechi bordei,

unde curge-n vale un râu de ardei,

plânge și suspină Marița Matei.

plânge și suspină că soțul ei iubit

a plecat la crâșmă și n-a mai venit.

orologiul bate noaptea-n jumătate,

la Marița-n poartă oare cine bate?

– eu sunt fă Marițo, soțul tău iubit,

eu! și de la crâșmă m-am întors pilit…

deschide mai iute, câinii mă-nconjor,

vântul suflă rece și mi-e frig de mooooor!”

una din cele doua poze de la Mlaceni pe care le am in laptop, cu vara-mea Alexandra. de maine vor fi mai multe...

una din cele doua poze de la Mlaceni pe care le am in laptop, cu vara-mea Alexandra. de maine vor fi mai multe...

eu am fost primul din satul ăla care le-am spus la bunici ”bunicule” și ”bunico”. eram obișnuit de la Suceava, de unde sunt ceilalți bunici. în sat (Vâlcea) se zicea ”mamă mare” și ”tată mare”. bunica a strâmbat din nas la început, dar s-a obișnuit treptat. acum dacă îi zici: mamă mare se strâmbă ca de mere acre.

de la o vreme, toți îl strigau prin sat ”Bunicule”. nu mai era Costel, nea Costel, Maistru Costel… era Bunicul. avea un sat de nepoți. la fel cum Bunica și-a intrat și ea în drepturile de … bunică. pentru toată lumea. sunt foarte mândru că am instituit această modă. după mine, toți verii mei, mai mici, s-au conformat și au folosit apelativul potrivit.

Bunicul mi-a povestit o întâmplare pe care o ținea minte din copilărie și care rezumă filosofia lui de viață. era copil de trupă în vremea celui de-al doilea război mondial. tatăl său, străbunicul meu, era soldat. mâncau amândoi la cantină într-o bună zi, când a intrat în încăpere un gradat. masa lor se afla chiar lângă ușă. străbunicul a salutat de pe scaun, cu lingura de ciorbă într-o mână și cu cealaltă la tâmplă. gradatul l-a întrebat de ce nu se ridică în picioare când salută. străbunicul meu a răspuns, și bunicul n-a uitat niciodată:

– de la masă nu te ridică nici regele!

Anunțuri