cred că mă găsesc într-un proces acut de îmburghezire. burghezul este cel care cunoaște micile bucurii ale vieții de oraș, deliciile traiului tihnit. urban, de cetate. dimineața anunța o zi mohorâtă – ploua și în fața geamului meu se zgribuleau doi porumbei cam ciufuliți.

după-amiaza a scos însă lumea din casă. și pe noi. văd că ne place să ne plimbăm prin parc, să ne zgâim la lume și să bârfim ținutele și obiceiurile, mai mult sau mai puțin urbane. cum ar fi mâncatul semințelor din mers și aruncatul cojilor, tot din mers, cu un scurt ”ptiu” grațios.

ne plac copiii care aleargă în soare și le flutură vântul de primăvară zulufii. nu ne plac părinții care îi bat la cap și încearcă să-i învețe tot felul de reguli, tratându-i absurd ca pe niște oameni mari. ”eu te-am avertizat că vei răci dacă alergi și transpiri, dar tu nu m-ai ascultat, ca de obicei!” sau ”ți-am explicat că trebuie să apeși pedalele dacă vrei să înaintezi!”

ne plac bătrânii cuminți care se plimbă îngândurați pe alei, băbuțele vorbărețe care ies în cârduri la aer, cuplurile cărunte care se țin de mână. nu ne plac dezaprobatorii, acrii, certăreții, insinuatorii cu ”tineretul din ziua de azi”, când tineretul sunt puștoaicele de 7-8 ani bucuroase că le-au luat părinții role.

am auzit o replică în trecere pe lângă niște tineri: ”cu bun simț în România nu prea merge!” ba merge! n-ai înțeles nimic din plimbarea asta prin parc, din soarele ăsta de primăvară! fraiere…

Anunțuri