când eram prin clasele a XI-a, a XII-a, începeam să mă mai trezesc din fumurile adolescenței care zicea că niște poezii de Nichita Stănescu și niște panseuri de-ale lui Cioran înseamnă hrană îndestulătoare pentru suflet. atunci am descoperit Jurnalul Fericirii, romanele lui Dostoievski (în loc să învăț pentru BAC la literatură eu ronțăiam Frații Karamazov), filosofia pusă în scenă de profu Săndoiu, Eliade – scriitor și istoric al religiilor, Preda, Caragiale I.L. și Mateiu, Thomas Mann și câte și mai câte. atunci am început să cumpăr regulat cărți.

ei bine, pe atunci citeam mult mai mult decât citesc azi. pe atunci aveam mult mai mare încredere că lucrurile se pot aranja, pentru noi românii. pentru că citeam cărțile lui Noica sau Jurnalul de la Păltiniș și îmi puneam problema culturii minore, a celor care vor să scotă și ei capul în lume, ca să spună ceva frumos. mă uitam cu multă admirație la o sumedenie de oameni pe care mi-i fixam drept modele, de la Steinhardt până la Kant, trecând și prin alți câțiva poeți și romancieri și prin Platon.

aveam încredere, zic, că eu pot citi și înțelege despre o sumedenie de preocupări și pot produce la rândul meu câteva rânduri frumoase pe lumea asta, în care să le spun lucrurilor pe lume. prin asta îmi închipuiam, desigur, că voi contribui și eu cu ceva la propășirea neamului cultural românesc între alte neamuri culturale.

dar un parfum mai pregnant se desprinde din toate aceste amintiri decât dorința de a avea cultură mare în România: aveam sentimentul că au existat români care au scris rânduri importante, au înțeles cultura mare și au încercat cel puțin să o imite, dacă nu să producă ceva absolut original și specific românesc. mă ațineam în umbra lor, citeam interpretări frumoase ale operelor lui Creangă (Creangă și Creanga de aur a lui Vasile Voiculescu parcă – Vasile era?), Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu – un eseu al lui Al. Paleologu sau Eminescu, omul complet al culturii românești, de Noica.

nu am înșirat toate aceste nume aici ca să fac paradă. le-am înșirat, dimpotrivă, ca să plâng. pentru că n-am mai deschis demult cărțile lor, nu m-am mai hrănit demult cu scrierile lor. și încrederea mea în lumina și frumusețea identității noastre naționale a scăzut proporțional cu îndepărtarea mea de ei.

România părea mai frumoasă și mai plină de sens cu ochii puștanului de liceu care descoperea marea literatură… mai ales, speranța zbura cu aripile întinse. acum când citesc discuțiile despre identitatea turistică a României și identitatea noastră națională, mă apucă așa o nostalgie și o tristețe norvegiană aproape monarhică, dacă nu cumva prezidențială…

(mulțumesc, Maria, pentru comentariile tale. probabil că altfel nu m-aș mai fi gândit prea mult la lucrurile astea…)

Anunțuri