când mai ies la o cumpărătură mică pe-aici pe lângă bloc, trec pe lângă un mic părculeț. e improprieu spus park, e un loc de vreo 2000 mp sau puțin mai mare. are două-trei leagăne și un tobogan (care au răsărit nu demult), două porți de fotbal, câteva băncuțe și mult praf.

am ieșit pe blacon să-i trag o poză, dar nu-l mai văd de crengile dese ale copacilor. ceea ce nu e tocmai rău… în schimb, i-am găsit pe acești doi truditori odihnindu-se pe iarbă…

este mereu plin de copii, vara și iarna. numai ploaia îi ține în casă. sunt zgomotoși, strigă, aleargă, sar de colo până colo, dau cu mingea în pompele benzinăriei de lângă parc sau în mașinile din parcare.

ei, cum treceam așa cu sacoșele, gospodărește, mi-am dat seama cu tristețe că acești copii nu au, de fapt, unde să se joace. și mi-am mai dat seama ce norocos am fost să am bunici la țară. mi-am amintit de grădiniță și de curtea ei de beton, de școala generală și de curtea ei de beton, de liceu și curtea lui de beton.

(în facultate jucam ping-pong la Drept, la subsol. și îmi pare rău că n-am ținut minte cum îl chema pe profesorul de sport de-acolo, că era om de treabă…)

orașul e de beton, asta mi-am asumat demult. când mă întorc de la țară, de la mare, de la munte – mereu simt că cerul e strâmt, cât îi lasă loc blocurile. aici sunt spații și trasee determinate strict de clădiri și marcaje. aici sunt multe reguli de respectat și tot ne plângem că nu le respectă toată lumea. în special regulile de circulație…

dar parcă orașul copiilor ar trebui să fie unul paralel. cu spații de joacă, cu verdeață, cu terenuri de sport. știu că sunt parcuri (dar eu am mai zis că parcurile de la noi parcă sunt muzee în aer liber – te plimbi, te așezi pe-o bancă, sunt mai bătrânești…), știu că mai sunt câteva terenuri de sport, dar mi se pare că cei mici au FOARTE puține locuri în care să se joace. adică unde să crească!

copilăria copiilor mei se pare că se va petrece între blocuri, într-un părculeț prăfos, cu băieții mai mari care le fură mingia celor mai mici (c-așa am pățit și eu, am avut odată o mingie pentru 2 ore :P). ”cartierul” despre care cântă ”băieții” mi se pare un loc mic și pedepsit, fără oportunități și fără orizont. băieții de cartier sunt băieții care nu au reușit să iasă din el. cei care au copilărit în părculețe, spărgând semințe luate la cornet.

Anunțuri