You are currently browsing the monthly archive for August 2009.

am fost joi seara la concertul lui A. G. Weinberger din Parcul Național. Amfiteatrul Eminescu cam pe jumătate plin, o orchestră care ne-a cam pus răbdarea la încercare până a apărut A. G. și, în sfârșit, blues. blues marca A. G. Weinberger și – surpriză: The Real Fam.

The Real Fam înseamnă 3 puști: Alex, Mihai și Flavius. 14, 14 și respectiv 8 ani. Alex este lead, Mihai basist, iar Flavius, cel mai mic, toboșar. Băieții cântă în principal Stevie Ray Vaughan și Johnny Winter. Dar nu doar cântă, ci cântă într-un mare fel! A. G. i-a numit urmașii săi și a zis că acum are cui lăsa ștafeta. Și cred că vorbește serios.

Alex și Mihai sunt din Bistrița, iar Flavius (care, vorba lui A. G., încă se joacă cu mașinuțe, dar a pus mâna pe tobe de la un an) este din Întorsura Buzăului. figure that out!

a, și am găsit pe youtube o mică mostră din The Real Fam. mi-au dat și un dvd cu niște înregistrări din concerte, dar nu vreau să le urc pe youtube fără permisiune și să le violez drepturile de autor.


tipul cică e primar în Dudeștii Noi. a ajuns cu o piesă până în finala națională a selecției pentru Eurovision, iar ăsta e primul lui videoclip. probabil că e deja celebru, am înțeles că a fost și invitat la Răzvan și Dani. muaaa…
eu abia acum am aflat de el dintr-un twit al lui Exarhu. și mă dixtrez cu respect.

am auzit azi la radio o știre cutremurătoare: Primăria Generală vrea să se implice în ridicarea mașinilor parcate ilegal în București. știți de ce e cutremurătoare? din 2 motive.

1. se gândește Primăria să se implice în ceva. asta e periculos. întotdeauna e periculos când se urnește așa o mașinărie greoaie și amorțită.

2. în București trebuie că sunt de câteva ori mai puține locuri de parcare decât o cere bunul simț.

așadar, doamna Primărie, vă anunț că sună bine și frumos: ”îi vom pedepsi pe toți acei nesimțiți care blochează trotuarele și parchează unde vrea  mușchii lor”, dar în același timp sună tragic. pentru că nu avem unde să parcăm!

gata, am terminat cu doamna Primărie. puteți să mergeți doamnă, vedeți-vă de treabă. eu mai rămân la o vorbă cu prietenii mei…

să vă spun atât. că veneam azi cu Ion spre casă și ne miram de două lucruri. primul e cum au reușit băieții de la Kauflandul din Sebastian să pună, tot cu ajutorul unei Primăriei (cred că a celei generale, nea Oprescule, că circulă mijloace de transport în comun p-acolea) – cum au reușit, zic, să pună stâlpișori în mijlocul drumului chiar în dreptul parcării Kaufland, astfel încât nu mai poți vira la stânga pe strada ta, ci trebuie să ocolești stâlpișorii cu pricina, să întorci pe interzis și pe urma să faci dreapta pe strada cu pricina.

și a doua chestie: de unde frate atâtea mașini? gem străduțele lăturalnice de mașini, gem și șoselele. are mașină fiecare membru al familiei? au atâția bani românii? unde e criza?

nea Oprescule, scuze că te-am neglijat, poate te-ai lăsat înșelat de întrebarea din titlu. adevărul e că nu prea am ce discuta cu matale…

pentru mine, trecerea de pietoni e sfântă. nu am gândit întotdeauna așa, nu e vreun principiu pe care l-am învățat de la Immanuel Kant. e o regulă pe care mi-am asumat-o în cadrul experienței mele de pieton și șofer deopotrivă.

mergi cu gândul la ale tale pe trecere de pietoni. un șofer grăbit are și el verde și face dreapta, dar trebuie să-ți dea prioritate. cele 5 secunde pe care le-ar pierde acel șofer dacă ar opri complet și te-ar lăsa să traversezi în legea ta sunt exact secundele care fac diferența dintre civilizație și barbarie. deci nu oprește, vine spre tine, te presează, te grăbește. se știe că suntem un popor harnic, care muncește la foc automat, aleargă, produce… asta e una la mână: nu te simți confortabil să nu știi dacă va opri sau nu tipul de la volan când vine spre tine și tu ești pe trecerea de pietoni.

a doua la mână: majoritatea șoferilor gândesc că trecerile de pietoni nesemaforizate sunt pentru fraieri. adică fraierii opresc la trecerile alea, când sunt pietoni care vor să traverseze. o astfel de concepție nu este greșită în principiu, dar nu este legală. legea spune că trebuie să oprești.

în Istanbul, să încerci să traversezi pe trecerile nesemaforizate semăna cu sinuciderea. asta face parte din cultura Bosforului – călărețul trece înaintea pedestrașului. eu sunt însă adeptul unui alt cadru cultural – cadrul european, în care regulile de conviețuire între cetățeni se stabilesc și se respectă de comun acord.

prin urmare, cu legea de partea mea (că avem lege de inspirație europeană), mă lupt cu barbaria unor șoferi. cum ar veni, mă împotrivesc unui cadru cultural la care nu ader. nu gândesc așa, nu fac așa. ceea ce-mi atrage binecuvântări de tipul celei din titlu din partea șoferilor grăbiți. pentru că traversez cu tupeu pe trecere nesemaforizată, îmi dă flash-uri șoferul grăbit din Audi, eu mă opresc și-l apostrofez pentru asta (rog să se consemneze: pe un ton civilizat).

rezultat: șoferul grăbit oprește 20 de metri mai încolo să mă înjure prin geamul deschis, cei de pe sensul opus de mers opresc și ei, văzând că traversez; unul mă îndeamnă la viteză: mișcă-te, dă-te-n morții mă-tii de ochelarist! prin urmare, le-am dat de gândit la cel puțin 5-6 persoane.

părerea  mea, stimați șoferi: e ok să fie așa. trăim în lumi diferite. eu sunt ochelarist, voi nu. voi mă presați să mă grăbesc înjurând. eu vă scot din minți vorbind civilizat și zâmbind. e război, fiecare cu mijloacele lui, să vedem care tentație culturală va triumfa. farmecul Balcanilor, nu găsiți?

ultimul paragraf. mi-aduc aminte că m-a apostrofat odată un taximetrist la Gara de Nord, nu mai știu pentru ce. ”ochelarist împuțit” sau pe-acolo, s-a exprimat el. atunci m-am întors și i-am spus: ”ochelarii n-au nici o legătură, să știi! când o să ai matale școală câtă am eu, atunci să vorbești!” acelui om i-a fost rușine de el, l-am văzut cum a înghițit în sec și n-a mai scos un cuvânt. m-am și mirat ce m-a apucat, cred că a fost mai degrabă un impuls jucăuș. dar mi-a confirmat o bănuială: să te porți civilizat și să vorbești amabil, să fii mândru că ești ochelarist – sunt arme mai puternice decât îți vine să crezi.

de joi dimineața până joia viitoare sunt plecat la Suceava, la bunici. writeman și B-Cafe iau o pauză binemeritată.

suntem 3 pisoi orfani, un băiețel și două fetițe. nu știm cum ne cheamă, pentru că nu a apucat nimeni să ne boteze. mama noastră a fost călcată de mașină vinerea trecută. stăpâna ei a murit cu câteva zile înainte, iar soțul ei nu prea suportă pisicile, așa că a alungat-o din apartament.

1

Andreea ne-a cules de pe drumuri și ne-a cazat într-un subsol, unde ne aduce să mâncăm la fiecare 4 ore. sau cel puțin încearcă și ea… vecinii ei nu prea iubesc pisicile. nu știm de ce, pentru că noi suntem simpatici și drăguți și nu facem rău nimănui. acum Andreea ne va lua cu ea la țară, miercuri, dar când ne întoarcem de acolo nu știm ce ne așteaptă.

2

dacă vrei să fii mămica sau tăticul nostru sau știi pe cineva care ar vrea să ne adopte, dă-i Andreei un telefon la 0767269799. nu cerem mare lucru pentru dragostea noastră: niște lapte din când în când și să avem voie să-ți toarcem în poală. mulțumim!

3

de fapt, nici nu cred asta și nici nu am ceva spectaculos de spus despre toate femeile. dar mi s-a părut un titlu bun, după ce, într-un moment de plictiseală, mi-am amintit de pițipoancele noastre mândre și am dat o raită pe-aici.

sunt 2 mituri. nu au legătură între ele, dar (nu știu cum) am ajuns să le analizez în paralel.

primul este mitul dopului la pepene. este un mit (sau un toto) intens folosit de către vânzători. situația este următoarea: tu te apropii de pepenii grași și zemoși, fleșcăit de căldură, cu apă în gură de poftă și dorință. te și vezi rostogolind animalul în frigiderul încăpător, lăsându-l acolo 3-4 ore minim, transpirând între timp, fără chef de viață. apoi te vezi hăcuindu-l cu cuțitul, îți închipui cum se aude – crapă, cum se scurge zeama din bulgărele rănit, apoi cum detașezi felia zdravănă, roșie și parcă aburind de răcoare. și te înfigi în ea ca un lup.

asta e perspectiva ta, iar vânzătorul știe. din momentul în care privirile voastre se întâlnesc, ai devenit o victimă sigură. e ca în reclamele la Sprite: șefu, se vede cât de colo că ești disperat… problema vânzătorului este, de multe ori, că el știe ceva ce tu nu știi: de unde vine marfa și cât e de bună. dacă marfa vine de la Dăbuleni (precum se știe, patria universală a pepenilor a devenit județul Dolj), omul e liniștit, vinde cu plăcere. dacă marfa vine însă de la Metro, să zicem, unde ea, tot marfa, a ajuns de la turci, omul are mustrări de conștiință.

să zicem că te apropii de marginea drumului (DN1 sună familiar?) și vrei să schimbi posesorul unui pepenos. bună ziua, zici, sunt românești? da, sigur… de unde i-ați adus? din Dolj, zice vânzătorul uitându-se în jos… aham, tocmai din Dolj ca să-i vândă pe undeva prin Ciolpani. bun, îl vreau pe ăsta. 7 kile. și-atunci, după ce l-ai ales (vânzătorul te privește perfid în ochi și subliniază: pe ĂSTA, da?) și l-a cântărit, vânzătorul te întreabă: îi facem dop? și speră că tu vei spune: nu!

dopul la pepene este un mit. nu ai cum să te lămurești despre calitatea pepenului după dop. vânzătorul va înfige cuțitul adânc, până în măruntaie. vei mușca din miezul lui de la mijloc, care – se știe – e cel mai dulce. în plus, pepenele va fi cald și tu îți vei spune că sigur rece o să fie super. în orice caz, dacă nu-ți place gustul, încearcă să convingi un vânzător să-ți dea alt exemplar. el va gândi inevitabil: cui mai dau eu pepenele ăsta cu dop, deja refuzat? poate doar cu o reducere…

dopul la pepene e ciudat. ce alt fruct mai cumparam pe gustate? dacă te duci la o tarabă cu mere, muști dintr-un măr de probă? sau dintr-o caisă? le iei după cum ți se pare că arată – coapte sau nu etc. mitul dopului la pepene este mitul controlului calității din postura de cumpărător. aceasta nu este o postură naturală. în general, cumpărătorul nu știe exact pe ce dă banii. cu orice poți să ai surprize, chiar și cu un BMW.

al doilea mit este acela că după o vârstă nu mai poți învăța limbi străine. asta mi se pare o mare prostie. cu cât ”cresc” mai mult, cu atât am impresia că aș fi în stare să învăț mai multe limbi. structurile gramaticale sunt mai clare pentru un creier mai matur, îți vine mult mai ușor să organizezi informațiile. poate să ai o problemă cu ținerea de minte a vocabularului, dar asta se rezolvă prin exerciții susținute pe perioade destul de scurte. eu suspectez că oamenii care spun: ”nu mai învăț eu o limbă străină la vârsta mea” nu au învățat niciodată vreuna.

morala: dopul la minte e bun (ca să fii mai destupat), dopul la pepene e supraevaluat.

peste 100 de milioane de vizionări! atât a făcut acest filmuleț pe youtube. cum se zice Urmuz în engleză? (engleză americană)

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva