sunt 2 mituri. nu au legătură între ele, dar (nu știu cum) am ajuns să le analizez în paralel.

primul este mitul dopului la pepene. este un mit (sau un toto) intens folosit de către vânzători. situația este următoarea: tu te apropii de pepenii grași și zemoși, fleșcăit de căldură, cu apă în gură de poftă și dorință. te și vezi rostogolind animalul în frigiderul încăpător, lăsându-l acolo 3-4 ore minim, transpirând între timp, fără chef de viață. apoi te vezi hăcuindu-l cu cuțitul, îți închipui cum se aude – crapă, cum se scurge zeama din bulgărele rănit, apoi cum detașezi felia zdravănă, roșie și parcă aburind de răcoare. și te înfigi în ea ca un lup.

asta e perspectiva ta, iar vânzătorul știe. din momentul în care privirile voastre se întâlnesc, ai devenit o victimă sigură. e ca în reclamele la Sprite: șefu, se vede cât de colo că ești disperat… problema vânzătorului este, de multe ori, că el știe ceva ce tu nu știi: de unde vine marfa și cât e de bună. dacă marfa vine de la Dăbuleni (precum se știe, patria universală a pepenilor a devenit județul Dolj), omul e liniștit, vinde cu plăcere. dacă marfa vine însă de la Metro, să zicem, unde ea, tot marfa, a ajuns de la turci, omul are mustrări de conștiință.

să zicem că te apropii de marginea drumului (DN1 sună familiar?) și vrei să schimbi posesorul unui pepenos. bună ziua, zici, sunt românești? da, sigur… de unde i-ați adus? din Dolj, zice vânzătorul uitându-se în jos… aham, tocmai din Dolj ca să-i vândă pe undeva prin Ciolpani. bun, îl vreau pe ăsta. 7 kile. și-atunci, după ce l-ai ales (vânzătorul te privește perfid în ochi și subliniază: pe ĂSTA, da?) și l-a cântărit, vânzătorul te întreabă: îi facem dop? și speră că tu vei spune: nu!

dopul la pepene este un mit. nu ai cum să te lămurești despre calitatea pepenului după dop. vânzătorul va înfige cuțitul adânc, până în măruntaie. vei mușca din miezul lui de la mijloc, care – se știe – e cel mai dulce. în plus, pepenele va fi cald și tu îți vei spune că sigur rece o să fie super. în orice caz, dacă nu-ți place gustul, încearcă să convingi un vânzător să-ți dea alt exemplar. el va gândi inevitabil: cui mai dau eu pepenele ăsta cu dop, deja refuzat? poate doar cu o reducere…

dopul la pepene e ciudat. ce alt fruct mai cumparam pe gustate? dacă te duci la o tarabă cu mere, muști dintr-un măr de probă? sau dintr-o caisă? le iei după cum ți se pare că arată – coapte sau nu etc. mitul dopului la pepene este mitul controlului calității din postura de cumpărător. aceasta nu este o postură naturală. în general, cumpărătorul nu știe exact pe ce dă banii. cu orice poți să ai surprize, chiar și cu un BMW.

al doilea mit este acela că după o vârstă nu mai poți învăța limbi străine. asta mi se pare o mare prostie. cu cât ”cresc” mai mult, cu atât am impresia că aș fi în stare să învăț mai multe limbi. structurile gramaticale sunt mai clare pentru un creier mai matur, îți vine mult mai ușor să organizezi informațiile. poate să ai o problemă cu ținerea de minte a vocabularului, dar asta se rezolvă prin exerciții susținute pe perioade destul de scurte. eu suspectez că oamenii care spun: ”nu mai învăț eu o limbă străină la vârsta mea” nu au învățat niciodată vreuna.

morala: dopul la minte e bun (ca să fii mai destupat), dopul la pepene e supraevaluat.

Anunțuri