sunt într-o dispoziție destul de tonică, după ce vreo săptămână am fost tot delăsător și fără direcție. în limbajul sfinților părinți, starea de laissez faire (sau pe-acolo) se numește acedie. eu nefiind vreun sfânt, putem să vorbim de lipsă de motivație, sau de lene, sau de prostație (eh, eh?!?). nu de plictis (pretind că nu mă plictisesc niciodată – despre asta, într-un alt episod).

DECI, redobândind o dispoziție mai tonică, ajutată și de un pahar de bere, m-am gândit repede și am înțeles ceva interesant. cu privirea mea de vultur, am văzut desenul corect al lucrurilor. știu ce au bucureștenii diferit (nici o nuanță valorică, da?) de alți locuitori ai țări noastre mândre: bucureștenii trăiesc cel mai puțin, pentru că zilele lor sunt cele mai scurte zile.

unii zic că sunt certăreți, că sunt enervanți, zgomotoși, încrezuți și plini de ei, mitocani. le sare țandăra din orice, cer fără să fie dispuși să dea în schimb, se plâng, își plâng de milă, de proștii care îi înconjoară, pretind că ei sunt civilizația superioară și restul țării colonia. se poate ca toate astea să fie adevărate.

dar cred că multe aspecte ale mentalului colectiv bucureștean se datorează acestui mic fapt: bucureștenii au cele mai agitate și mai ”pe fugă” vieți dintre cetățenii României. e o speculație care ar explica multe. și are un corolar: cred că bucureștenii sunt (în medie) cei mai pragmatici români. învață din ce în ce mai mult să gândească în termenii: toate bune și frumoase – dar asta merită sau nu efortul?

nu știu ce mi-a venit cu speculațiile astea. așa fac eu când sunt tonic – mă gândesc la lucruri. și mai e ceva: nu cred că trăsăturile de mai sus – ritmul de viață și pragmatismul – sunt specifice oricărei capitale. cred că sunt specifice orașelor mari. și am impresia (termin într-o notă puțin tristă) că nu sunt multe orașe în România care să lase impresia de orașe mari prin stilul de viață al locuitorilor. mai mult sau mai puțin Mitici…

Anunțuri