e minunat că avem un festival de muzică clasică la București.

e trist că nu avem o sală în care să-l găzduim.

sâmbătă seară am fost la un concert la Sala Palatului, în cadrul festivalului. nu o să vorbesc prea mult despre Joshua Bell și The Royal Philharmonic Orchestra of London, care au fost pe scenă. nu sunt specialist :). (programul nu a fost chiar pe gustul meu, dar Bell e tare. orchestra mi s-a părut că a cântat cam corect – adică fără să se implice prea mult; n-am simțit vibrația…)

aș spune însă mai multe vorbe despre Sala Palatului și publicul ei. Sala Palatului are mochete murdare și scaune care scârțâie. înăuntru e cald de te apucă transpirația și respiri un aer sufocat el însuși de atâtea răsuflări iubitoare de muzică. Sala Palatului are o acustică cam de doi lei (părere împărtășită de mai multe persoane care discutau cu aer de connaisseurs în drum spre ieșire…). singura lumină în care sala mi-a apărut atractivă a fost cea captată de noul meu obiectiv de 50, primit cadou de la Ștefania de ziua mea. mulțumesc. Ștefaniei. nu sălii…

răsuflările iubitoare de muzică au fost, majoritatea, răcite foarte. au tușit la modul tuberculos peste pasaje în care viorile șopteau duios, abia mângâiate de arcușuri. și-au dres vocea de parcă urmau să înceapă un discurs chiar înainte de crescendo. au mai vorbit între ele pe ici pe colo, dar cu venerație pentru divina muzică, în șoaptă. pe urmă au tușit iar. și iar. și iar. și iar. ca în reclama aia la ferestre proiectate să tușească. să tușească…

și pe urmă s-a terminat concertul. în cadrul unui festival pe care e bine că-l avem. de care mie îmi este cam rușine pentru cum îl primim.

Anunțuri