nu știu dacă ați observat, dar românii sunt foarte agresivi. cel puțin aici în București e jale. țipăm și scrâșnim unii la alții, ne răstim, în jurăm, facem spume la gură și chiar lovim, trântim, îmbrâncim. totuși, nu doar bucureștenii sunt agresivi. se poate însă ca Bucureștiul să-i afecteze într-un mod negativ pe cei care îl tranzitează.

prima întâmplare în urma căreia am învățat despre potențialul lovirii cu zâmbetul în moalele capului s-a petrecut la facultatea de Filosofie, pe cheiul Dâmboviței. eu parcasem mașina pe trotuar. mă pregăteam să plec și aranjam niște lucruri pe bancheta din spate, din afara mașinii, deci cu ușa deschisă. această ușa deschisă îl împiedica pe un șofer dintr-un Cielo cu număr de Bacău să înainteze pe trotuar, în încercarea lui de depășire a coloanei de mașini de pe carosabil.

după ce a claxonat de două ori (eu am crezut, evident, că sunt claxoane în stradă), șoferul nervos a ieșit din mașină și a început să mă înjure. mie, în general, nu-mi place să fiu înjurat. i-am răspuns deci că o astfel de strategie nu-l va ajuta să mă convingă să eliberez trotuarul ca să aibă el loc cu mașina, am reintrat pe jumătate în mașină și am continuat să-mi aranjez lucrurile.

omul s-a înroșit de furie și a început să mă amenințe cu cele mai variate tipuri de bătaie. eu i-am zâmbit și i-am spus (aproximativ) că nu are nici un drept să mă acuze că încurc traficul, pentru că suntem pe trotuar, iar ca pieton are loc să treacă. i-am mai atras atenția că un ton civilizat de la bun început m-ar fi convins să închid ușa la mașină mult mai repede. asta nu l-a convins pe el de justețea poziției mele și am continuat preț de încă vreun minut să-i contemplu furia. ne-am despărțit, într-un final, de pe poziții ireconciliabile.

a doua întâmplare de acest fel s-a petrecut în parcare la Real. de data asta a fost între mine și alți doi bucureșteni – o șoferiță și prietenul ei. ea a coborât din mașină și a început să mă înjure în moduri biologic necorespunzătoare cu sexul propriu, pentru că îi suflasem de sub nas un loc de parcare. adevărul este că i l-am suflat, dar fără să-mi dau seama exact dacă vrea să parcheze acolo sau dacă așteptase mai mult decât mine să se elibereze.

în orice caz, dacă mi-ar fi atras atenția pe un ton civilizat că aștepta de mai mult timp, i-aș fi făcut loc. în momentul în care a început însă să zbiere, abia coborând din mașină: ”Bă, ești țăran împuțit, du-te-n … mea! etc.”, am știut că nu voi muta mașina și ea nu va parca acolo. prietenul ei încercat să mă convingă să fac totuși asta, adoptând tonul: ”mută mașina imediat bă boule, că dacă nu…” că dacă nu ce? am întrebat eu naiv.

era vorba să mă calce în picioare, dar eu am insinuat cum că n-aș prea fi de acord. i-am explicat și lui, zâmbind, că dacă mi s-ar fi adresat pe un ton politicos le-aș fi lăsat locul. știu, sunt cam răzbunător… nici ei nu au găsit vreun punct valabil în argumentația mea. în orice caz, zâmbetul meu politicos și tonul elegant a părut să-i ducă aproape de apoplexie. ne-am despărțitdestul de zgomotos din partea lor, în momentul în care au decis să parcheze în altă parte.

totuși, nu recomand zâmbetul în moalele capului ca strategie de suraviețuire în București. despre implicațiile teoretice ale unei astfel de metode de luptă în trafic sau în alte situații sociale îmi propun să mai vorbesc în curând.

Anunțuri