Thomas Kuhn vorbește despre știința normală ca despre acea perioadă din istoria unei științe, în care cercetătorii lucrează într-o paradigmă îndeobște acceptată și încearcă să armonizeze rezultatele observațiilor / cercetărilor lor cu teoria (paradigma) admisă de majoritatea membrilor comunității științifice.

în momentul în care observațiile empirice par să contrazică flagrant ceea ce zice teoria (ex. observațiile lui Galilei nu erau coerente cu ipoteza imobilității Pământului), survine în istoria respectivei științe o criză. dacă observațiile nu mai pot fi armonizate cu teoria, în cele din urmă cercetătorii vor schimba paradigma. vor revizui, adică, unele adevăruri de ordin foarte general, care stau la baza întregii științe. vor reconsidera cadrul teoretic. vezi Einstein, care a schimbat modul în care oamenii înțelegeau fizica până la el.

nu vreau să țin o lecție de filosofia științei, nu sunt nici pe departe calificat. vreau doar să fac o analogie între perioadele tipice de știință normală, care survin după revoluțiile științifice, și perioada istorică care a survenit Revoluției din ’89 la noi. nu știu cum s-a făcut, dar perioada asta de după Revoluție a fost una de criză normală.

nu e nevoie să încep eu să înșir bubele românești și bolile cronice ale societății. se ocupă de asta puținii jurnaliști rămași cu preocuparea de a fi câine de pază, nu de a susține sau dărâma câte un candidat sau partid în campanii. bubele sunt multe, bolile sunt sufocante, exasperante, par fără leac. suntem săraci, corupți, rasiști, limitați, necivilizați, nervoși, neinformați, violenți, nemulțumiți, depresivi și alte chestii nașpa.

cred că știu de ce. pentru că Revoluția din 1989 nu a însemnat și schimbare de paradigmă. am răsturnat un om și am rămas în inerția unui sistem. căruia i-am dat alt nume, alte haine, dar care a perpetuat aceleași obiceiuri. revoluția noastră a fost incompletă, aproape că-mi vine să zic că a eșuat, în momentele mai negre. durează crâncen de mult să ne așezăm într-o paradigmă normală – social, cultural, politic. durează al naibii d emult să apară primii politicieni despre care să simți că au în cap un program prin care să reformeze un sistem, nu să servească niște interese.

ca de obicei, întrebarea mea e: bun, am înțeles toate astea! acum ce facem? mergem la vot? are vreo importanță, simțim că schimbăm ceva? ne mai uităm la TV la certurile lor interminabile, la politica asta jegoasă, suburbană?

ne uităm, înghițim în sec, mergem și-i ștampilăm… n-avem ce face. încă o dată, cred că traiul social decent, liber, nu este pentru noi, cei de 30 de ani. îl putem pregăti, dacă ne încăpățânăm să nu ni se facă lehamite, copiilor noștri, peste alte 20 de primăveri.

campanie veselă vă doresc!

Anunțuri