până la urmă, inevitabilul s-a produs. soarta crudă m-a înșfăcat în ghearele ei. a început curățenia de iarnă.

a început însă plăcut (că așa face ea la început, mă duce cu zăhărelul). am făcut, adică, curat în bibliotecă. a mea. asta înseamnă, într-o descriere mai tehnică: luat câte două-trei cărți din bibliotecă, în funcție de grosime; suflat / șters / scuturat praful de pe ele; tras pe nări praf cărțos, pentru fixarea cunoștințelor; șters raftul bine; pus cele două rânduri de cărți scuturate și dichisite înapoi.

două feluri de lucruri mi s-au întâmplat în timpul acestei curățenii: m-am rușinat de câte cărți zac acolo necitite și mi-am zis, pentru a mia oară, că gata, trebuie să mă apuc de ele – asta o dată; am descoperit cărți de care uitasem că le am și sunt faine tare, pe unele le-am și citit 😀 – asta a doua.

dintre acestea, iată două: În genul lui Cioran, Noica, Eliade… – carte savuroasă scrisă de Nicolae Steinhardt în tinerețe. Și: Proverburi, adică zicători sau Povestea vorbii – un volum scos în 1920 la tipografia Jockey-Club, Ion C. Văcărescu, de Anton Pann, pe care nu mai știu când și de prin ce anticariat l-am pescuit. citate pentru exemplificare din aceste minunate volume, curând-curând.

Până una alta, una scurtă de la meseriașul Pann, pentru criză:

Cine șade, coada-i cade.

Cine mișcă, tot mai pișcă.

Anunțuri