Nicolae Steinhardt tânăr, alături de tatăl său. foto de aici: http://www.seahorse-design.com/wordpress/?m=200809

în 1934, Nicolae Steinhardt face o aroganță. sub pseudonimul Antisthius, publică un volum intitulat În genul… tinerilor, pe care îl prefațează comparând indignarea lui Maiorescu la articole din presa vremii sale (multe conținând derapaje mai degrabă naive ale unei limbi literare în plină formare) cu derapajele stilistice spectaculoase ale tinerilor scriitori din vremea sa. Steinhardt însuși avea pe atunci 22 de ani. din prefață:

”… astăzi neobrăzarea stilistică e întrecută cu mult de neobrăzarea bolnăvicioasă a cugetării […] Împerechieri ciudate și nefirești de cuvinte, împleticiri și rostogoliri bețive de idei își găsesc apologeți prin faptul că sunt scrise de tineri, că dovedesc concepții tinerești, moderne. Tânăr! În fața acestui cuvânt fermecat orice lege trebuie să cadă, sintaxa să se lase călcată în picioare, bunul simț să se ascundă pe unde poate. Și tinerii, indiferent de vârstă și de sex, se reped asupra limbii, asupra gramaticii, asupra logicii.”

eseurile a la maniere de… care compun volumul sunt în mare parte savuroase. nu doar Cioran, Noica sau Eliade sunt luați în colimator, ci și alte nume mai puțin sonore azi decât pe atunci: Petru Comarnescu, Panait Istrati, Geo Bogza, Sașa Pană.

Noica tocmai publicase Mathesis, sau despre bucuriile simple. Steinhardt scrie Thempesis sau Prostiile neobișnuite:

”2+2

iată o operațiune aritmetică. să o efectuăm. dar, întâi, ce înseamnă ea? zicem: 2+2. cu alte cuvinte, 1+1+1+1. sau 3+1; sau invers: 1+3. […] cum spunea într-o zi un gânditor, când ni se dă o adunare de făcut, nimic nu ne împiedică să o și facem. să o facem deci. ce rezultat obținem?

scriem:

2+2=4

adică, doi și cu doi fac patru. unii oameni trec numaidecât mai departe… eu vă spun: stați, fraților. aveți puțină răbdare… fie de pildă: 1+1. cât tragism de aici până la concluzie etc.”

Cioran abia scosese Pe culmile disperării, Steinhardt replică prin PAROXISMUL EROTICULUI DIABOLIC, capitol din volumul inedit ce va apărea în curând: ÎN ABISURILE HAOSULUI NESFÂRȘIT:

”vrei să mori înjunghiat pe piatra sângerândă a sacrificiilor depărtate și vechi? vrei să trăiești în veci, cerșind la colț de stradă, în orașe viitoare, haotice și paralelipipedice? (Noaptea focul e roșu.) de nu, viața e mediocritatea rațiunii zgomotoase etc.”

pentru a încheia cu ultimul din acești 3 crai, un fragment din parodierea lui Eliade, care, abia întors dintr-o călătorie în India, publica India, Lumina ce se stinge și Întoarcerea din rai. Steinhardt atacă într-un stil binecunoscut cititorilor lui Maytreyi:

”pământul nu se vedea încă de pe vapor, când mă simții de acum copleșit de reflecții jalnice. eram numai fatigat de drum? Nu! simțământul horibil care pusese stăpânire – fatmic și inexpugnabil – pe ființa mea iremediabilă, irațională, orfeică era travaliul deosebirii climatice […] prin mijloacele promiscuei civilizații europene ajunsesem în mai puțin timp decât, famelic, îmi trebuia ca să contemplu leproșii cadaverici sau crocodilii purificați din țara divină în continentul cu dicționare. alături de mine un glas concretizator rupe farmecul mai persistând al nebulosului și anunță: Constanța.

mă las întreg și nud melancoliei indice. țin un solilocviu. trec în gându-mi imagini ce par obscene aici. îmi aduc aminte cum Panditul Rahimsedwarthan Penga îmi spunea: măi băiatule, asta să o știi tu de la mine, că eu i-s popă… în grădinile sacre ale fantastikului Marawharwar, pe când Rabindranath Tagore cu un zâmbet biblic își mângâia barba ireversibilă.”

ajunge cu citatele. mă gândesc doar – dacă ar fi să apară azi un Antisthius, ar avea pe cine să parodieze? care sunt vârfurile generației 2010?

Anunțuri