You are currently browsing the monthly archive for Februarie 2010.

Oana Felipov îmi spunea când i-am luat interviu (în curând pe ecrane) că mai toți studenții de la Arte Plastice din generația ei visau că vor ajunge Philippe Starck. sau se comparau în mintea lor cu alți mari designeri, pictori, sculptori, bijutieri etc. – ca care voiau ei să ajungă când vor fi mari.

Oana, din fericire pentru ea, a plecat urechea la spusele unui profesor înțelept care s-a străduit să le transmită următorul mesaj, astfel încât plozii creativi să bage bine la cap și să nu fie frustrați și nefericiți mai târziu: 1% sau pe-acolo din absolvenții acelei Facultăți aveau să ajungă mari pictori sau artiști profesioniști. mult mai puțini de-atât aveau să ajungă în viața lor la nivelul lui Starck sau al altora ca el. restul ar fi făcut bine să bage la cap chestia asta, să-și cântărească bine forțele și să profite de timpul petrecut în facultate pentru a învăța bine o meserie. pentru că și designul și alte frumuseți au partea lor de meserie – cea mai laborioasă și mai grea, mai rutinieră. și indispensabilă.

cei ca Starck sunt ”the lucky bastards”, zicea Oana. ei sunt foarte puțini. pe sprânceană. dacă vrei să fii ca ei, nu ai nimic de făcut (zic eu, pentru că m-am tot gândit la discuția asta) – pur și simplu ești ca ei. și dacă ești ca ei, vei ști ce să faci ca să ajungi acolo unde trebuie să fii. dacă trebuie să fii undeva, eu zic că te duci. singur.

(pentru că Starck nu cred că a ajuns să facă tot ce a făcut pornind cu gândul: eu vreau să fiu bogat și celebru și să fac cele mai meseriașe designuri din lumea asta; probabil că avea și idei din astea, dar sunt convins că principalul său gând a fost să conceapă lucruri care să răspundă unor probleme – și anume impecabil. dacă nu a fost ăsta principalul său gând, chiar e un lucky bastard că a ajuns unde a ajuns).

dar mă mai frământă un gând, în urma discuției cu Oana. bun, nu toți suntem născuți să ajungem la nivelul la care sunt cei pe care îi admirăm. unii sunt mai norocoși, sau mai creativi, sau muncesc mai mult. să zicem că ne vedem de treabă și învățăm să ne facem bucățica noastră așa cum se cade, fără visuri de mărire.

dar ce te faci când, în țara în care trăiești, nu doar că e mult mai greu să scoți capul în lume cu produsele muncii tale, dar nici măcar munca ta onestă de nivelul 2 nu este apreciată și recompensată corect? să zicem că treci peste frustrările tinereții și nu mai vrei să fii marele artist. mi se pare chiar mai greu să treci peste frustrările vârstei mature când vezi că mulți în jurul tău nu dau doi bani nici măcar pe omul muncitor și corect cu munca lui.

am zis.

Anunțuri

să presupunem că ne sună Irinel Columbeanu să ne roage să-i facem un site. sau să lucrăm la brandul personal: IRINEL. Irinel nu este un nume foarte masculin, trebuie să recunoști. ”irene”, în elină, înseamnă ”pace”. pacea este un concept mai degrabă feminin (mă pun bine cu doamnele), de unde și sonoritatea mai dulce a numelui, poate.

avem această provocare: construiește brandul IRINEL și poziționează-l ca pe un tip performant, decis, consecvent, coerent, sobru, metalic, dur, dinamic, rapid + toate trăsăturile tipice pe care lumea mondenă le atribuie unui businessman în plin avânt. fă research. asociază vizual IRINEL cu lucruri masculine și puternice. găsește o metodă să maschezi sonoritatea moale, catifelată. dă-i războinicului afacerist o față mai prietenoasă, ca să-i poți justifica numele. bagă din top.

ei, și după toate astea, cum să te duci la o prezentare la domnul Columbeanu, cu slide-urile meseriașe pregătite, cu o propunere de layout pentru un blog meseriaș, cum să te uiți în ochii lui și să-i explici calitățile logo-ului, fontului, sinergia culorilor, dinamismul liniilor și câte și mai câte – ei! cum să te uiți în ochii lui, să-i strângi mâna și să nu te bufnească râsul, când pe tine (tu care faci prezentarea), în copilărie, te dădea bunica la fund, când te iritai, că erai copchil sensibil și gingaș, cu cremă Irinel, făcută de Nivea la Brașov?

cum? 😀

am fost la conferința de presă care a premers lansării filmului Eu când vreau să fluier, fluier în România. pe care eu unul abia îl aștept. dar se pare că abia din 26 martie va intra în cinematografe.

după cum probabil știți (ar trebui), filmul a obținut Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin și a mai umflat și premiul Alfred Bauer, premiu pe care Werner Herzog l-a subliniat în mod deosebit.

în fotografii îi puteți vedea pe Florin Șerban – regizor, George Piștereanu și Ada Condeescu – actori, Cătălin Mitulescu – co-scenarist și Daniel Mitulescu – producător.

până acum câțiva ani, călătoream destul de mult cu trenul. și-mi plăcea foarte tare. copil fiind, când venea bunică-mea sau vreo mătușă / vreun unchi să mă ia în vacanță și să mă transporte la țară, călătoriile cu trenul erau poarta mea spre libertate. mai târziu, în liceu, când nu mai era nevoie să fiu însoțit de părinți sau alte rude în aceste ieșiri de vacanță, libertatea asta era toată numai a mea. închis într-un compartiment îmbâcsit de CFR (că nu idealizez în capul meu până-ntr-atât încât să uit că tot cu CFR călătoream), cu o destinație precisă, eram singur cu gândurile mele, atârnat cu gâtul peste geamul deschis, luând stâlpii de cale ferată în freză și vântul în plete (pe atunci aveam plete) – și: liber.

ei, din multele călătorii cu trenul, mi-au rămas oameni în cap. petreci destule ore pe tren, oriunde te-ai duce mai depărtișor. și te uiți la oameni, și intri în vorbă cu ei. și-ți rămân în cap.

printr-a XII-a de liceu, mergeam cu un personal de la Vâlcea spre Sibiu. în fața noastră (eram și cu bunică-mea, care se nimerise prin Vâlcea să mă aștepte) stăteau doi tineri. unul avea părul foarte blond și foarte lung. beau dintr-o sticlă de bere de 2 litri și povesteau foarte veseli. mergeau la festivalul de la Sighișoara – deci se întâmpla cam prin august chestia. pe cel cu părul foarte blond și foarte lung l-am întipărit bine pe retină (eram și eu rockeraș de felul meu, chiar și lângă bunica). l-am reîntâlnit peste câteva luni – eram colegi la facultatea de Filosofie.

cam prin aceeași perioadă, am întâlnit în tren produsul perfect al comunismului. un om despre care am scris cam de două ori cât ce ați citit până acum. și am pierdut tot pasajul, pentru că a crăpat minunatul de windows și minunatul de internet odată cu el, așa încât wordpress-ul n-a apucat să salveze decât ce e mai sus. voi reveni deci cu o poveste dedicată integral lui.

că merită.

când o să fiu mare, o să mă fac călăreț. imaginea călărețului care-și strunește bidiviul mă urmărește din copilărie, când mă îndopam cu cărțile lui Karl May și Dumas (adică ”indieni” și muschetari). și când profitam de cea mai mică ocazie de a mă urca pe cal, la bunici (și de a lua câte o trântă).

călărețul care-și conduce calul în galop este omul meu. sunt eu. m-am examinat conștiincios și mi-am dat seama de ce mă vrăjește această imagine (ca un totem, dacă vreți). Citește restul acestei intrări »

adică soare. verde. păsări. aer. soare. senin. soare. pescăruși veseli pe dâmbovița. soare. hai și flori. primăvară, frate! energie. soare !!! poftă de viață. speranță că om evada cumva din anost și banal și mioritic PRIMĂVARĂ!!!!!! soare.

uite-așa, cu guilty pleasures – deșănțat de contrastante:

acum câteva zile, Petreanu a scris un articol în care dădea cu FISCUL de pereți. statul era descris ca un aparat birocratic care își urăște cu determinare cetățenii și caută să-i supună cele mai cumplite chinuri trecându-i prin tot felul de hățișuri birocratice.

cineva a comentat articolul lui Petreanu în felul următor:

”Domnu’ Petreanu!
DOAR “cine este beneficiarul real al sumelor din firmă”??? (Declaratie asupra beneficiarului real – se numeste cretinatatea de formular) Dar DECLARATIE PRIVIND SURSA FONDURILOR nu primesti spre completare??? Ntztz… ce banca neglijenta…
Lucrez intr-o banca. Vrei un schimb valutar? Imi vinzi-cumperi un euro sau 5.000 de euro? Ok! Buletinul! Completez un document in word: numarul tranzactiei, ziua, ora si minutul, numele si prenumele, seria si numarul de buletin-pasaport, banii pe care trebuie sa ii primesc, rata de schimb, banii pe care trebuie sa ii primesti. Salvez documentul intr-un folder pe desktop. Printez in doua exemplare. Te pun sa semnezi pentru acceptarea tranzactiei. (Asta insemnand ca ai belit bine ochii la tabela pe care e afisat cursul valutar si ca asta coincide cu ceea ce am scris eu pe hartia respectiva!) Ai semnat? Ok! Intru in sistemul bancii, in campul de schimb valutar, si completez urmatoarele (din nou!): nume, prenume, CNP, buletin serie, numar, adresa (strada, nr, bloc, scara, apartament, sector, oras, judet). Printez buletinul de schimb valutar. Semnezi. Ai vandut – cumparat peste 5.000 EUR? Te-am halit! Mai completezi “declaratia privind sursa fondurilor” si “declaratia privind beneficiarul real”! In care scrii de cate doua ori: Nume, prenume, adresa, CNP, profesie, semnezi ca esti beneficiarul, declari pe proprie raspundere ca suma reprezinta economii, sau provine din vanzari, mosteniri, donatii, sau alte asemenea.
Pentru a schimba 1 EUR-4.999 EUR, imi ia 7 minute si 4 hartii. Pentru a schimba 5.000 EUR imi ia 14 minute si 16 hartii!!!
Asta fac zilnic… Si nu stiu ce zambete, ce glume, ce remarci asupra vremii sau gripei porcine sa mai fac in timpul asta, ca sa nu se enerveze clientul si sa nu-mi traga un scuipat, de furie ca-l tin atata timp in fata ghiseului pentru un amarat de schimb valutar!
Scuze pt logoree! Dar mi-am descarcat si eu un pic nervii!!”

s-a semnat: ”o casieră de bancă”. citind rândurile de mai sus, i-am recomandat instantaneu, într-un comentariu la același articol al lui Petreanu, să-și facă blog. writeman: @ functionara – fa-ti blog, neaparat.

și ce să vezi, și-a făcut :D. așa că vă dau link cu căldură către primul blog pe care l-am nășit chiar eu: blogul Funcționarei. care e foarte tare frate!

bine ai venit și spor la scris!

„M-am născut la câteva zile după cutremurul din ’77, într-o mahala din Constanţa. Chiar dacă nu era la marginea oraşului, era mahala, pentru că era cartierul turcilor, cărora constănţenii le zic ”ţigani”. Dar nu sunt ţigani, sunt turci. E un cartier în care o treime sunt turci, o treime – machidoni şi una – români.

Se-nţeleg foarte bine. Se bat între ei – turcii cu turcii, machidonii cu machidonii. Turcii mai ales când se fură mireasa, când o fură un tip care nu e foarte bogat sau nu era vizat de familie pentru căsătorie. Aşa apar scandaluri, care erau un spectacol pentru noi, puştanii de pe stradă. Erau foarte gălăgioşi şi ne plăcea să ne uităm cum se bat, sau cum urlă femeile unele la altele de la o sută de metri… pe turceşte.

Eu am trăit printre barbugii şi bişniţari. Unii erau gunoieri, alţii aveau şarete cu care mai făceau un ban, mai ales după ’89, când li s-a dat liber să transporte turişti cu şareta. Alţii erau oameni respectabili… Era o lume foarte pestriţă. De case. Foarte aproape de mare.În Constanţa, marea este centrul oraşului. Centrul oraşului este la marginea oraşului. Marea este locul unde se plimbă oamenii, se duc fetele pe faleză şi se pupă, (între ele sau cu băieţi…) pe dig, pe stabilopozi, acolo unde sunt locurile mai discrete.

Harry Tavitian încerca să ţină un club de jazz şi îi reuşea, într-o anumită măsură. Şi încropise un fel de cerc de literatură, erau discuţii la el în club – un beci foarte micuţ, unde barmani erau pisica lui şi Harry Tavitian însuşi. Era un cerc foarte restrâns, dar cei care voiau să vorbească, să se împrietenească, reuşeau acolo. Se crease un fel de comunitate, iar acum o parte din acea comunitate realizează revista Tomis din Constanţa.”

cine povestește? Costel Popa, directorul asociației Salvați Delta. Vino la o discuție cu el despre omul Costel, directorul Costel Popa și iubitorul de Deltă – el, tu, oricine. În Que Pasa, duminică la ora 17, la a patra întâlnire B-Cafe offline.

leapșa de la Brightie se găsește aici. și ea spune așa: ”Care sunt meseriile pentru care aproape că n-ai pune pleoapă pe pleoapă nopţile, de nerăbdare s-ajungi iar la slujbă?

până la a începe să le înșir, am de făcut un mic comentariu – meseriile cele mai meseriașe sunt cele care nu-ți cer să te întorci la slujbă, cele care au loc peste tot. adică: oriunde ești, e și meseria ta cu tine. Seth Godin (autorul cărții Tribes, pe care v-o recomand cu căldură) a trăit următoarea întâmplare. era în concediu pe undeva printr-un loc exotic. învârtindu-se prin holul hotelului, a dat peste un computer conectat la internet și s-a așezat să-și verifice emailul, curios cum a mai evoluat ultimul lui proiect în absența sa.

în acel moment, un cuplu a trecut prin hol și ea i-a șoptit lui: săracul om, nici în concediu nu are parte de liniște! își verifică emailul… Seth a vrut să să se ia după ei și să le strige: voi sunteți nefericiți, pentru că aveți slujbe în cadrul cărora primiți emailuri de care vă ascundeți când plecați în concediu; slujba mea e atât de faină încât mi-e dor de ea și când sunt plecat de la birou.

înțelegând leapșa lui Brightie în acest spirit (în care, sunt convins, a și fost gândită), iată răspunsul meu: Citește restul acestei intrări »

când eram copil, îmi plăceau scheciurile în care apărea cu maestrul Nae Lăzărescu. cred că mă atrăgea aerul lor de români blazați, care respiră principiul ”ce să-i faci?! n-ai ce-i face!” prin tot ce zic, prin fiecare gest.

după câțiva ani de Revelioane de-ale lor și de lecturi de-ale mele, scheciurile nu mai păreau așa amuzante. cred că crescusem, râdeam la alte glume. (ăsta e un subiect interesant – la ce glume râdem și când). în orice caz, pe Nae și Vasile îi asociam cu actorii hazoși, care spun pe un ton heirupist și ”din popor” glume despre situația politică sau defecte omenești.

ei bine, când am avut ocazia să-l întâlnesc pentru prima dată pe dl. Vasile Muraru, am rămas paf. Citește restul acestei intrări »

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva