când o să fiu mare, o să mă fac călăreț. imaginea călărețului care-și strunește bidiviul mă urmărește din copilărie, când mă îndopam cu cărțile lui Karl May și Dumas (adică ”indieni” și muschetari). și când profitam de cea mai mică ocazie de a mă urca pe cal, la bunici (și de a lua câte o trântă).

călărețul care-și conduce calul în galop este omul meu. sunt eu. m-am examinat conștiincios și mi-am dat seama de ce mă vrăjește această imagine (ca un totem, dacă vreți).

călărețul este clar un cavaler. fie că e samurai, muschetar, piele roșie, cowboy, om al vestului, soldat francez, lord englez sau Robin Hood sau Don Quijote, călărețul este cavalerul cu stil. este omul care se aruncă în vâltoarea primejdiei calculându-și mișcările cu luciditate și curaj. scoate sabia, se ridică în scări și pornește.

pe urmă, călărețul este un om subțire. prin asta înțeleg și: cam comod. nu merge pe jos, nu? merge pe cal. totuși, nu e un papălapte și un fătălău – nu merge în caleașcă. este stăpân fără intermediari pe mijlocul său de locomoție. și se duce unde vrea – deci e liber.

mai mult, călărețul este viu. cum a spus Mazăre despre Ponta, are sânge. e călare pe un cal nervos și plin de vioiciune, care îl poartă în galop nebunesc peste câmpuri, prin păduri, peste ape. (un astfel de galop am trăit o dată în viața mea, călare pe un armăsar de nestăpânit, care nu suporta zăbala și avea pe bot și pe gât mușcături de lupi – cu care se bătuse ca să salveze un mânz din gura lor; este ceva ce trebuie încercat). călărețul trage în nări mirosul calului său asudat, amestecat cu mirosul hamurilor de piele și cu parfumul pământului și al brazilor, dimineața pe munte.

în sfârșit (doar pentru că trebuie să ne oprim, nu pentru că nu ar mai fi multe de zis), călărețul este plin de gânduri. păi, nu se deschid în fața lui zarea necuprinsă, răsărituri și asfințituri de soare pline de visare, drumuri lungi și monotone, în care lasă frâul să cadă pe gâtul calului, care înaintează încet, cu capul în pământ, mai furând câte un smoc de iarbă de pe margiea drumului, în timp ce omul din șa își rumegă dorurile? călărețul este un om care visează.

după care, revenindu-și brusc din amorțeală, ridică privirea spre zare și își îmboldește calul scurt, la fugă. fără pinteni – pintenii nu mi-au plăcut niciodată, calul unui bun călăreț trebuie să asculte de gândul stăpânului, nu de durere.

când o să fiu mare, o să mă fac călăreț. o să am câțiva cai în grajd și o să-i alerg în fiecare dimineață. o să am un cal de suflet, pe care o să mă sui și o să fug până n-o să mai avem aer, nici eu nici el, o să mă opresc și o să-i scot șaua, el o să aburească în soare și o să gâfâie într-un loc, amețit de fugă; iar eu o să mă întind pe iarbă, cu șaua sub cap, și o să respir munții și marea.

deci, vă doresc o săptămână frumoasă!

Anunțuri