până acum câțiva ani, călătoream destul de mult cu trenul. și-mi plăcea foarte tare. copil fiind, când venea bunică-mea sau vreo mătușă / vreun unchi să mă ia în vacanță și să mă transporte la țară, călătoriile cu trenul erau poarta mea spre libertate. mai târziu, în liceu, când nu mai era nevoie să fiu însoțit de părinți sau alte rude în aceste ieșiri de vacanță, libertatea asta era toată numai a mea. închis într-un compartiment îmbâcsit de CFR (că nu idealizez în capul meu până-ntr-atât încât să uit că tot cu CFR călătoream), cu o destinație precisă, eram singur cu gândurile mele, atârnat cu gâtul peste geamul deschis, luând stâlpii de cale ferată în freză și vântul în plete (pe atunci aveam plete) – și: liber.

ei, din multele călătorii cu trenul, mi-au rămas oameni în cap. petreci destule ore pe tren, oriunde te-ai duce mai depărtișor. și te uiți la oameni, și intri în vorbă cu ei. și-ți rămân în cap.

printr-a XII-a de liceu, mergeam cu un personal de la Vâlcea spre Sibiu. în fața noastră (eram și cu bunică-mea, care se nimerise prin Vâlcea să mă aștepte) stăteau doi tineri. unul avea părul foarte blond și foarte lung. beau dintr-o sticlă de bere de 2 litri și povesteau foarte veseli. mergeau la festivalul de la Sighișoara – deci se întâmpla cam prin august chestia. pe cel cu părul foarte blond și foarte lung l-am întipărit bine pe retină (eram și eu rockeraș de felul meu, chiar și lângă bunica). l-am reîntâlnit peste câteva luni – eram colegi la facultatea de Filosofie.

cam prin aceeași perioadă, am întâlnit în tren produsul perfect al comunismului. un om despre care am scris cam de două ori cât ce ați citit până acum. și am pierdut tot pasajul, pentru că a crăpat minunatul de windows și minunatul de internet odată cu el, așa încât wordpress-ul n-a apucat să salveze decât ce e mai sus. voi reveni deci cu o poveste dedicată integral lui.

că merită.

Anunțuri