Oana Felipov îmi spunea când i-am luat interviu (în curând pe ecrane) că mai toți studenții de la Arte Plastice din generația ei visau că vor ajunge Philippe Starck. sau se comparau în mintea lor cu alți mari designeri, pictori, sculptori, bijutieri etc. – ca care voiau ei să ajungă când vor fi mari.

Oana, din fericire pentru ea, a plecat urechea la spusele unui profesor înțelept care s-a străduit să le transmită următorul mesaj, astfel încât plozii creativi să bage bine la cap și să nu fie frustrați și nefericiți mai târziu: 1% sau pe-acolo din absolvenții acelei Facultăți aveau să ajungă mari pictori sau artiști profesioniști. mult mai puțini de-atât aveau să ajungă în viața lor la nivelul lui Starck sau al altora ca el. restul ar fi făcut bine să bage la cap chestia asta, să-și cântărească bine forțele și să profite de timpul petrecut în facultate pentru a învăța bine o meserie. pentru că și designul și alte frumuseți au partea lor de meserie – cea mai laborioasă și mai grea, mai rutinieră. și indispensabilă.

cei ca Starck sunt ”the lucky bastards”, zicea Oana. ei sunt foarte puțini. pe sprânceană. dacă vrei să fii ca ei, nu ai nimic de făcut (zic eu, pentru că m-am tot gândit la discuția asta) – pur și simplu ești ca ei. și dacă ești ca ei, vei ști ce să faci ca să ajungi acolo unde trebuie să fii. dacă trebuie să fii undeva, eu zic că te duci. singur.

(pentru că Starck nu cred că a ajuns să facă tot ce a făcut pornind cu gândul: eu vreau să fiu bogat și celebru și să fac cele mai meseriașe designuri din lumea asta; probabil că avea și idei din astea, dar sunt convins că principalul său gând a fost să conceapă lucruri care să răspundă unor probleme – și anume impecabil. dacă nu a fost ăsta principalul său gând, chiar e un lucky bastard că a ajuns unde a ajuns).

dar mă mai frământă un gând, în urma discuției cu Oana. bun, nu toți suntem născuți să ajungem la nivelul la care sunt cei pe care îi admirăm. unii sunt mai norocoși, sau mai creativi, sau muncesc mai mult. să zicem că ne vedem de treabă și învățăm să ne facem bucățica noastră așa cum se cade, fără visuri de mărire.

dar ce te faci când, în țara în care trăiești, nu doar că e mult mai greu să scoți capul în lume cu produsele muncii tale, dar nici măcar munca ta onestă de nivelul 2 nu este apreciată și recompensată corect? să zicem că treci peste frustrările tinereții și nu mai vrei să fii marele artist. mi se pare chiar mai greu să treci peste frustrările vârstei mature când vezi că mulți în jurul tău nu dau doi bani nici măcar pe omul muncitor și corect cu munca lui.

am zis.

Anunțuri