You are currently browsing the monthly archive for Martie 2010.

când eram puștan și până târziu, spre terminarea facultății – că am avut nevoie de multe carte ca să-mi vină mintea la cap… – apropierea Paștilor se făcea pentru mine încet. fără pripeală, s-ar zice într-o limbă veche parfumată. prin liceu, după o perioadă mai zbuciumată și mai teribilistă, undeva de la jumatea clasei a XI-a încolo, lucrurile erau foarte așezate și mă gândeam din vreme la semnificația Sărbătorii și la săptămâna care i-a premers ATUNCI.

fiind copilăria întoarcerii mele la o viață apropiată de viața Bisericii, ronțăiam dulciuri, beam lapte – as it were. citeam, adică, cămașa lui Hristos, de Lloyd C. Douglas. e o carte frumoasă, am citit-o vreo 3 ani chiar înainte de Paști. relatează epic (vreau să zic că destul de înflorit) evenimentele din timpul răstignirii Mântuitorului și imediat după, din perspectiva unui tribun roman care asistă la răstignire (și câștigă cămașa la zaruri), după care se convertește la creștinism. Marcellus îi zice în carte, cred că Tradiția îl reține cu alt nume…

în orice caz, recitind-o după o vreme în care am mai săpat ceva mai adânc prin tainițele ortodoxiei, mi s-a părut încă plină de nerv și captivantă epic, dar departe de sâmburele adevărat al celor de-atunci. adică i s-ar aplica vorbele sfântului Apostol Pavel:

Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul. Evrei 5, 12-14

Cămașa lui Hristos nu este hrană tare, dar este lapte dulce. hrana cea mai tare este citirea Evangheliilor în care sunt povestite toate, în care sunt înșirate nu numai faptele, ci și îndelungatele rugăciuni ale lui Hristos către Dumnezeu-Tatăl, în care ni se descoperă sensul celor ce aveau să se petreacă, rostul lor adânc și asuns până și de ochii educați deja ai ucenicilor apropiați. hrană tare este citirea cărților sfinților părinți care tâlcuiesc pe larg și cu răbdare textele evangheliilor – cum ar fi tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur la Matei sau a Sfântului Chiril al Alexandriei la Ioan.

oricare ar fi, mi-am dat seama în ultimii doi ani că nu prea am avut vreme să mai ronțăi din ele pe cât mi-aș fi dorit. sau nu am avut râvnă. de aia stau și mă întreb: cât de ocupat și de prins până peste cap de treburi să fii încât să nu ai vreme să te oprești o secundă și să te uiți la omul din interior? cât de agitată și de plină de importanță să-ți fie munca sau distracțiile încât să nu-ți rezervi o săptămână să te gândești la ce a fost și de ce a fost – acum aproape 2000 de ani, în cetatea Ierusalimului…

pentru unii hrana tare este în altă parte – într-o religie, într-o știință, în încrederea în puterea propriei lor judecăți. indiferent unde își caută fiecare această hrană mai consistentă decât orice  yaht sau bentley sau apple sau iphone sau guccu (mă gândesc că guccu e singularul de la gucci)… indiferent de unde își ia hrana asta, mai avem nevoie de ea sau nu? mai merită să te oprești câteva zile și să te gândești – la ce? nu la ceva tragic și măreț, ci la tine așa cum ești în mijlocul lumii, la ce te face omul care ești și ce te-ar putea face mai bun.

pentru că gândul la răstignirea lui Hristos și la Înviere nu e ca o piesă de teatru în care eroul s-a comportat admirabil și a realizat o jertfă foarte spectaculoasă, bună de film la Hollywood. e gândul la cum poate un om să-și asume păcatele sale și ale lumii, la cum poate, dând bunătate, să ardă răul la inimă. dar fii atent – e mai ales gândul la cum poate Dumnezeu să-și asume păcatele lumii și să plătească pentru ele. păi, dacă stau să mă gândesc o secundă, pe un astfel de Dumnezeu merită să încerci să înveți să-L iubești…

Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare.

Ioan 3, 10. 1 Petr. 2, 1. 1 Cor. 3, 1.

13. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc.

Iona 4, 11. 1 Cor. 13, 11; 14, 20.

14. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul.

[blip.tv ?posts_id=3429865&dest=-1]

de Andrei Crivăț tot auzeam de la alții. îmi povestise Groparu că este mama bloggerilor clujeni sau ceva pe-acolo. și că e un tip foarte de treabă. Hădean mi l-a pomenit și el, așișderea Chinezu.

deci trebuia să-l cunosc pe viu, odată pornit în vânătoarea mea de oameni cu povești. pentru că un om despre care se povestește trebuie că are și de povestit. s-a întâmplat să-l întâlnesc la #rugbytweetmeet, acum vreo 2 duminici, când naționala de rugby a României a învins Georgia, iar noi bloggerii am făcut galerie.

sâmbătă s-a întâmplat meciul, iar Duminică cei de la Federație au organizat o întâlnire între bloggeri și rugbiști – președintele federației și 3 jucători. pentru că sâmbătă căzusem deja de acord că n-ar fi rău să presteze și Crivăț în fața camerei, într-un interviu pentru B-Cafe, după întâlnirea de duminică am ieșit la o discuție în parc, profitând de primul soare mai căldicel de anul ăsta.

Andrei Crivăț poartă la interviu un tricou din cele dăruite de Federație suporterilor, cu autografele celor 3 jucători prezenți la întâlnire. între timp, ne-am revăzut la meciul cu Spania (stejarii i-au călcat pe spanioli în picioare… 48-3) și am promis că montez interviul (am avut mult de muncă la cele 3 pentru Eu când vreau să fluier, fluier – Florin Șerban, George Piștereanu și Ada Condeescu, de aia am întârziat atât).

așa că iată un promo, iar de poimâine vom putea spune că Crivățul suflă într-adevăr peste cafeneaua bucureșteană.

Medellin nu este un oras frumos. Este insa super spectaculos, plin de contradictii si cat se poate de sexy. Un oras extrem de viu si de crud (raw este cuvantul dar nu-i gasesc echivalentul potrivit). V-am povestit mai devreme ce dar are Columbia (yupeee) de a ma lasa perplex la fiecare doi pasi.

[…]

Mai intai de toate settingul este de milioane. Medellin e asezat intr-o vale castron, cu centrul pe fundul bolului si cartiere agatate pe toate laturile. Majoritatea lor favele (unele urcand pana la 500 de metri peste nivelul centrului!!), exceptia fiind coltul sud-estic, ocupat de El Poblado, zona buna a orasului, echivalentul Nordului in Bogota. Din punctul meu de vedere e fix acest setting cel care creeaza dinamica fenomenala a acestui oras.

[…]

Acuma, cum sa zic io asa, io vin dintr-o tara in care-s obisnuit sa-mi cada falca vara din sfert in sfert de ora, ca pe Republicii, Magheru, Vama, malluri sau aiurea. Dar Medellin e-n alta liga. Are Mihai o vorba cu umblatu’ pe strada. Care-o stiti bine, care nu iara bine. In fine cert e ca la capitolul femei sta absolut specatculos orasul asta.

Tudor Benga își continuă călătoria prin America de Sud. acum este pe undeva prin Peru și se bucură de frumusețile junglei amazoniene. dar înainte de a părăsi Columbia, a dat o raită prin Medellin, un oraș cu o istorie recentă spectaculoasă și cu femei boboc. după cum puteți afla citind și văzând toată povestea lui Tudor la Medellin pe B-Cafe.

am fost la al doilea meci de rugby, după cel de acum 2 săptămâni cu Georgia. Chinezu ne-a adunat din nou, mai proaspeți și mai hotărâți ca oricând să-i asurzim pe spanioli, deși ne-a lipsit ptincipala piesă a galeriei, Mache.

în afară de cât am urlat și-am gornăit și-am fluierat, mi-a plăcut că Vlad Dulea a reușit să convingă o tribună întreagă să facă valuri împreună cu noi, bloggeriști și twitteriști. iar băieții de pe teren păreau să reacționeze la încurajările noastre, pentru că i-au întors fără probleme pe spanioli chiar de sub buturile noastre și au lăsat tot timpul impresia că pot câștiga lejer.

acum așteptăm să vină Noua Zeelandă, să le facem hakakiri lângă Arcul de Triumf :))

m-am revăzut cu Crivăț, despre care vom mai vorbi săptămâna viitoare, pentru că am avut noi niște discuții după meciul de acum 2 săptămâni și au interesante 😀

week-end fain, everybody!

vineri a început să circule pe twitter anunțul că Mile Cărpenișan are nevoie de sânge. am dat și eu mai departe, am scris pe blog, am spus la alții.

auzisem despre Mile de la mai mulți oameni care îl ridicau în slăvi. mai întâi de la Groparu, apoi de la Andrei Crivăț. poate că și de la Adi Hădean. oricum, știam că toți se cunosc și că-l iubesc pe sârb. după ce mi-a povestit Groparele de el, am început să-i verific din când în când blogul. blogul unui om care renunțase la jurnalism și încerca să pornească o afacere de turism.

scria cu poftă, cu nerv. ghiceam în spatele rândurilor lui o mare nerăbdare. Mile nu a mai avut răbdare să-i dau eu sânge. luni, am ajuns cu câteva minute mai târziu la centrul pentru donatori. între timp, Mile murise, răpus de o infecție generalizată. Dumnezeu să-l ierte!

oricum, ne pusesem în gând să donăm (și eu și Ștefa ne putem permite să fim generoși și să dăm sânge pentru oricine, cu orice grupă). așa că astăzi ne-am hotărât să nu fim comozi, ci să mergem să facem pustiul ăsta de bine pentru cineva, chiar dacă nu mai poate fi Mile acela.

așa că astăzi ne-am prezentat pe strada C. Carataș, la CTSM București, despre care am aflat de aici. și am donat. a fost prima dată, pentru amândoi. durează cam o oră toată procedura, pentru că trebuie să completezi un formular și să ți se facă un consult, așa ca pentru începători. locul e dezolant, dar personalul a fost foarte simpatic și atent.

un bărbat poate dona cam de 5 ori pe an, iar o femeie de 4. se recoltează cel puțin 400ml de sânge – asta durează maxim 8-10 minute. la noi a mers mai repede. corpul omenesc are tot timpul un surplus de sânge, cam cantitatea recoltată. surplusul se reface în 24 de ore. te simți puțin slăbit după ce donezi. e bine să mănânci ceva consistent dimineață și să ajungi cât mai devreme. nu e bine să fumezi în dimineața respectivă sau să vii după o noapte zbuciumată (citiți mai multe pe site…)

eu zic că merită să donezi, din când în când. asistentele spuneau că mulți oameni vin să doneze pentru rude bolnave sau prieteni, pentru reducerile la RATB, pentru ziua liberă de la serviciu sau tichetele de masă. puțini vin să doneze doar pentru a face un gest nobil. se pare că noi doi am fost azi doi dintr-o mie.

hai să fim mai mulți!

în sfârșit, am terminat de montat interviurile cu Ada Condeescu și George Piștereanu și le-am publicat pe B-Cafe. mâine public și filmele de la interviul cu Florin Șerban. mă bucur că am reușit să fiu gata înaintea premierei Eu când vreau să fluier, fluier de pe 26 Martie (pe 25 am înțeles că are loc proiecția pentru presă).

sunt foarte mulțumit de mine că am luat aceste interviuri. am cunoscut trei oameni frumoși și dedicați muncii lor. dar cel mai mult mi-a plăcut că a fost foarte ușor să-i abordez pe cei de la Strada Film și să obțin interviurile.

l-am luat de-o parte pe George la conferința de presă și l-am întrebat dacă ar fi de acord să-i acorde interviu unui blogger – nu vreunei mari publicații, nu vreunui mare site. a zis că sigur, de ce nu, doar să vorbesc cu Miruna, că ea le face programul și e foarte de trabă și sigur o să ne înțelegem. așa că am vorbit cu Miruna, care este într-adevăr foarte de treabă și mi-a oferit și un bonus – fără ca eu să-l cer măcar – un interviu cu regizorul filmului, Florin Șerban.

așa că am filmat, la Strada Film, unde oamenii sunt foarte amabili și îți oferă cafea la discreție. bineînțeles că mi-am uitat ceva pe-acolo, ca să am de ce mă întoarce. de data asta a fost încărcătorul camerei de filmat, pe care Miruna l-a pus bine și care am înțeles că mă așteaptă încă.

George și Ada au fost foarte drăguți și au avut răbdare să-mi satisfacă curiozitatea intervievistică. s-au entuzismat mai ales când au vorbit de Berlin, de primirea pe care i-a făcut-o publicul filmului și de aprecierile pe care le-au auzit chiar din gurița lui Renee Zellweger, căreia i-a plăcut foarte tare cum au fluierat ei.

Stay tuned pentru Florin Șerban 😉

Mile Cărpenișan este în comă la Spitalul Județean din Timișoara. Se pare că a suferit un șoc septic și are nevoie de sânge, grupa A2 Pozitiv.

Dacă ai această grupă și vrei să-l ajuți, donează! Pe twitter lumea spune că se poate dona oriunde în țară și se poate solicita ca sângele să ajungă la un anumit pacient – în cazul de față Mile.

încă o dată – este internat la Spitalul Județean din Timișoara, pe Bd. Iosif Bulbuca nr. 10.

sunt un șofer destul de impulsiv. am un defect care îmi mănâncă nervii, în traficul din București: sunt tipul de justițiar. mă oftic când depășește coloana câte un deștept și se bagă el în fața a 20 de fraieri care așteaptă cuminți la semafor. în fața mea nu se bagă.

am început să am însă momente mai calme, cred că o dată cu vârsta. atunci aștept cuminte să se spargă alții în figuri și contemplu comportamentul uman. doar despre el trebuie să-mi scriu (până la urmă) dizertația… și ce văd?

văd că românul practică o nepăsare stoică față de moarte și alte evenimente neplăcute care pot surveni în trafic. sau bucureșteanul, mai precis. bucureșteanul traversează cu grație prin loc nepermis și a început să nici nu se mai grăbească. aleargă pe stradă, printre mașini, să prindă tramvaiul care tocmai închide ușile, făcându-și loc cu sacoșele când se năpustește pe refugiul deja plin de lume.

bucureșteanul merge pe marginea șoselei chiar și atunci când trotuarul este liber. dacă îl claxonezi, te înjură. dacă îl calci, ești nebun și meriți pietre în lunetă (stați liniștiți, n-am pățit – dar întâlnesc în fiecare zi, pe străduțe lăturalnice, pietoni cărora nu le mai ajunge trotuarul și încearcă să-și extindă teritoriul către axul drumului). bucureșteanul mai crede că are prioritate la orice traversare pe la colț de stradă – deși eu i-am mai demonstrat că nu e așa.

văd oameni care circulă în mod aberant pe marginea drumului sau traversează în condiții riscante, când ar putea să folosească foarte frumos trotuarul și să se comporte mult mai prudent. nimeni nu are răbdare. dar nu doar atât: cei pe care îi observ eu au parcă o bucurie subînțeleasă și tembelă de a încălca reguli. știu cum ar trebui să fie. știu că își riscă siguranța, dar fac la fel, uite de-ai naibii!!!

bun, dacă oamenii sunt duși cu capul, lasă-i să și-l riște pe răspunderea lor. dar ce te faci când riscă siguranța altor persoane – ca pietoni, de șoferi nemaivorbind… văd MAME nebune care își conduc cărucioarele în care se află prețioase odrasle printre mașini, traversând în fugă, sau pe marginea șoselei – când trotuarul e la un metru mai încolo. le văd alergând cu copii în brațe sau trăgându-i de mână să alerge mai repede, pentru că traversează pe roșu. nu mai zic de mame care își lasă copiii pe stradă nesupravegheați sau îi pun în situații riscante pentru că se grăbesc.

se grăbesc să ce? să câștige 30 de secunde pe care le vor folosi să prindă o telenovelă sau să curețe un cartof sau să bârfească o vecină sau să-și aleagă un tricou. cu un preț, Doamne ferește, absurd de mare, când accidentul se produce.

cred că am anunțat că Tudor Benga  avut bunăvoința (obișnuită la el) de a-mi permite să public jurnalul său de călătorie pe B-Cafe, la secțiunea de povești. ei, dacă nu v-am anunțat, vă anunț acum. Tudor scrie bine și vede locuri fabuloase, unde tare mult mi-aș dori să calc la rândul meu. iaca mostră – la 5000 de metri pe Los Nevados.

Vulcanul se cheama Nevado del Ruiz, pentru seniorii care probabil isi aduc aminte acelasi care a erupt in 1985 si-a ras de pe fata pamantului oraselul Armero, omorand douazeci de mii de oamenii. Varful este pe la 5300m dar iti trebuie permis si echipament pentru varf. In mod normal in tururile astea urci pana la 5125 numai ca in ziua in care ne-am dus noi era viscol si ne-am dus numai pana la 5000. Ce nu se vede-n poza de pe Facebook e ca eram in blugi (desi aveam totusi bocanci, singura farama de respect) asa c-am contabilizat numa juma de bifa si va trebui totusi intr-o zi sa urc si io un cinci miar de-adevaratelea.

Lasand bifele si cotele la o parte peisajul este fenomenal. Pe la 2700-3000 m arata asa cam ca la Sirnea, verde intens si vaci baltzate, minus padurea de brad. Pe la 3700-4000 esti in paramo, un soi de savana alpina mlastinoasa cu niste copacei numiti frailejones care aduc a cactusi dar care de fapt sunt imbibati cu apa. Pe la 4500 peisajul devine selenar, nu mai e un fir de iarba, dar inca nu vezi nici zapada, super spectaculoasa senzatia. In final… restul (mult mai mult) uite-aici.

[blip.tv ?posts_id=3370398&dest=-1]

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva