trebuia să scriu articolul ăsta acum câteva zile, chiar când s-au întâmplat lucrurile. în semn de recunoștință față de un om despre care știu doar că-l cheamă Ghiță.

totul a fost atât de simplu, de firesc – totul a fost așa cum ar trebui să fie în fiecare zi. ce mi-ar plăcea să fie banalul cotidian e din păcate un eveniment neobișnuit.

am parcat, am pus alarma și dădeam să plec în treaba mea. în fața mea, un Mercedes de până în 2000. un domn între 30 și 40, înalt, bine făcut, roșcățiu la păr și la barbă aranja tacticos niște lucruri în portbagaj. m-a strigat: vedeți că vă curge ceva! e lichid de parbriz?

zic: nu cred, că nu e nimic spar pe-acolo, din câte știu. s-a aplecat și a înmuiat un deget în mica baltă care începea deja să se formeze. e antigelul, a zis, după ce a mirosit degetul. s-a spart vreun furtun de apă; ridică capota!

m-am executat. uite! aici – vezi cum țâșnește. așa era – țâșnea. trebuie să desfaci furtunașul ăsta, uite din colierele alea două. te duci și-ți iei altul și trebuie pus la loc – uite pe țevile alea două. dacă aș avea un patent &^%$(^%^er la mine, ți l-aș scoate eu… de fapt, stai că mă duc până acasă, că stau aici la 2 pași. și a plecat după patent.

eu mă uitam ca vițelul la poarta nouă. apare domnul binevoitor și se apucă de lucru. e greu și se murdărește tot pe mâini, căci spațiul e strâmt. între timp, apar o doamnă în vârstă (mama sau soacra domnului binevoitor, presupun), o doamnă în care identific soția și un puști cuminte, care se urcă la locul lui în mașină. doamna în vârstă zice simplu: rezolvi ceva, Ghiță?

aha, zic – domnul Ghiță. și pe cel mic îl chema Horia, am auzit cum îl striga tot doamna în vârstă.

a scos până la urmă din portbagaj un patent &^%$)^%^er (un ”papagal”), s-a mai chinuit vreo 10 minute să tragă de colierele înțepenite și, în sfârșit, a scos furtunul buclucaș. mi-a explicat din nou cum trebuie să montez un alt furtun și a plecat omul să ducă patentul în casă, însoțit de mulțumirile mele.

am ținut să-i pun eu la loc niște scule pe care le scosese din portbagaj, de pe la roata de rezervă, și i-am mulțumit încă o dată doamnei în vârstă. știți cum e, a spus ea, trebuie să fim oameni!

să le dea Dumnezeu sănătate!

Anunțuri