You are currently browsing the monthly archive for Iunie 2010.

m-aș duce pe stradă, cu camera de filmat, și aș lua o sută de interviuri, la 100 de oameni, aleși absolut la întâmplare.

interviurile ar dura un minut și singura întrebare ar fi: ce este important pentru dumneavoastră? mi-ar plăcea să văd cum se adună omul din împrăștierea zilnică în care toți ne găsim și cum încearcă, într-o secundă aproape decisivă, să-și pună în ordine prioritățile. aproape că aș întreba: dacă ați mai avea o săptămână de trăit, ce-ați face în acest timp?

m-am gândit la interviurile astea care ar sonda, cumva, prioritățile omului de pe stradă, pentru că în ultima vreme am început că comit, mai mult sau mai puțin conștient, un gest politic însemnat. am început să mă îndoiesc că e important pentru mine să știu tot ce-mi aruncă, violent, în ochi televiziunile și ziarele. m-au obosit suspiciunile vehiculate vag, dar insistent, că realitatea și antenele țin partea unuia sau altele din partidele politice. mă obosește circul exagerat, întreținut artificial și fără nuanțe pe marginea oricărui subiect le pică ziariștilor în colți.

guvernul reduce salariile bugetarilor? apocalipsă! niște răuvoitori scriu ”hoții” pe sediul unui partid, la Timișoara – sediul a fost vandalizat! o știre de ultimă oră: sediul PLM a fost vandalizat! adică au scris unii cu spray-uri. doh! ș.a.m.d. bine că nu e România calificată la mondial, că ar fi fost catastrofă națională și dezastru ecologic o eventuală înfrângere în fața… Coreei de Nord.

m-am oprit și m-am întrebat: toate astea de le tot urlă ei la știri și le întorc pe 10000 de fețe în talk-show-uri, TOATE mă afectează pe mine? sunt importante pentru mine? ce e, de fapt, important?

e important să-mi fie inima împăcată și familia sănătoasă, să-i iubesc după cum li se cuvine pe cei care mă iubesc la rândul lor, iar pe ceilalți după puteri, să fiu mulțumit de ceea ce fac și să nu simt că trec pe Pământul ăsta ca gâsca prin apă, să cred în ceea ce mi-am propus și să nu renunț la visurile mele, să râd măcar de 10 ori pe zi și să-i fac și pe alții să zâmbească, să-mi fac treaba pentru mine, nu pentru alții care își bat joc de munca mea sau a lor, să înțeleg mai multe despre oameni și ce-i mână pe ei în luptă :).

și mai sunt altele, mai personale și mai gingașe, dar tot așa îndepărtate de ce mă frământă în miezul zilei – când semnez contractul ăla, cât pot să negociez dincolo, de ce nu-mi răspunde clientul la telefon etc.

mi-ar plăcea să aflu ce e cu adevărat important pentru omenii pe care îi văd pe stradă, la televizor, în mașini, în parcuri… și cred că o să fac interviurile astea. mult de tot mi-ar plăcea să le fac, într-un fel sau altul…

dacă vreți să spuneți ce e important pentru voi, vă rog să nu ezitați!

Anunțuri

– Domnul Marius…? întreabă din ușă.

– Nu e aici! răspunde bărbatul de lângă mine.

Stăm în jurul unei mese rotunde, 6 persoane, și discutăm despre ale noastre, la un showroom. În cadrul ușii deschise stă el, un bărbat de vreo 50 de ani, cu o cămașă roșie în carouri, pantalni negri la dungă și șapcă. Cel care fusese întrerupt reia expunerea.

– Nu sunteți dvs. domnul Marius? insistă bărbatul.

– Nu, v-am spus că nu sunt eu.

Noi continuăm să vorbim, în timp ce bărbatul din ușă și cel din stânga mea poartă acest dialog încrucișat:

– Dar unde e domnul Marius?

– Nu știu, e pe-aici, dar nu suntem noi…

– Domnule, eu am venit tocmai de la Botoșani! Să nu-mi spuneți că nu sunteți domnul Marius, că eu n-am bătut drumul degeaba!

– Păi e pe-aici, v-am spus.

– Am vorbit cu el la telefon, nu se poate să fi plecat.

– Păi n-a plecat, e pe-aici pe la depozit.

– Păi, de ce nu vreți să-i spuneți c-am venit eu? Am venit de la Botoșani, nu se poate să… L-am sunat să-i zic că vin!

– Păi, mai sunați-l o dată și spuneți-i că ați ajuns!

– Era vorba să mă aștepte. În fine… eu am ajuns. Nu-l cunoașteți?

– Îl cunosc, cum să nu-l cunosc…

– Păi, de ce nu vreți să-l chemați?

– Păi, de ce nu-l sunați să-i spuneți că ați ajuns?

Și bărbatul de lângă mine încearcă să se concentreze la ce discutăm.

Celălalt a rămas în ușă, cu șapca dată pe ceafă. A venit tocmai de la Botoșani să discute cu domnul Marius. Acum așteaptă. A ajuns la locul unde trebuia să discute cu domnul Marius.

– E aici sau nu e aici? mai întreabă el după două minute de așteptare nedumerită.

– E pe-aici, v-am spus… Haideți că-l sun eu să-i spun că îl caută cineva… acceptă în sfârșit bărbatul de lângă mine să facă acest comision. Și pune mâna pe telefon.

– A, nu! face bărbatul din ușă. Lasă că-l sun eu!

îmi tot trece pe la urechi, ca o rumoare pe care caut să nu o bag în seamă*, vânzoleala din ultimele săptămâni legată de criză, de reducerea salariilor bugetarilor și de reducerea pensiilor. și am auzit, printre altele, că unii parlamentari PDL, adică membrii ai partidului aflat la guvernare, au declarat în fața presei că ei nu susțin măsurile legislative pentru care Guvernul vrea să-și asume răspunderea și că se gândesc să demisioneze din partid și să voteze moțiunea de cenzură inițiată de PSD sau PNL (că nu știu exact cine) împotriva guvernului Boc.

am rămas mut și crăcănat la auzul știrii că acești parlamentari și-au exprimat public aceste intenții. în primul rând, dacă nu sunt de acord cu măsurile propuse de Guvern, mă întreb cam cât s-au zbătut și ce alte măsuri de ieșire din criză au propus ei în cadrul partidului. care s-o fi luptat mai tare să ajungă la primul ministru și să-i spună în față: domle, ești dus, nu poți să girezi asemenea porcării, uite ce îți propun eu să facă Guvernul!!!? care o fi epuizat toate canalele de comunicare cu miniștrii, premierul sau chiar președintele, pentru a avertiza că această cale aleasă este una greșită?

în al doilea rând, admițând că interesele oamenilor care i-au ales sunt grav lezate de aceste măsuri, admițând că oamenii se simt ca pe o corabie gata să se scufunde și se gândesc să mai salveze ceva, mă-ntreb ce salvează dezertând din partid? că onoarea și credibilitatea lor de oameni politici NU! dacă fac parte dintr-un partid condus de incapabili și nu pot să-i conving pe alți membri de justețea ideilor mele, admit că e o variantă serioasă plecarea. dar plecarea acasă! pentru că nu înțeleg cum aș putea pleca la alt partid, în mijlocul unei legislaturi! (eventuala trecere în grupul independenților mi se pare o frecție la fel de lemnoasă, că și independenții ăia tot de la niște partide au dezertat).

nu înțeleg cum pot să mă mai uit în oglindă dimineața dacă am trecut dintr-un partid în altul, tranzacționând de fapt votul meu în Parlament.

avem nevoie de o lege care să interzică schimbarea bărcii politice după ce flota (ca să folosim o metaforă nimerită, hi hi hi) a pornit pe mare? după mintea mea, o astfel de lege ar fi doar o anexă la legea bunului simț, singura lege mai violată și mai terfelită în România decât însăși Constituția.

*(de ce caut să nu bag în seama toată agitația nebună din ultimele săptămâni și toată psihoza asta legată de criză e altă poveste…)

acesta este furtunul care a înlocuit furtunul spart, (știți povestea cu domnul Ghiță) – ca să înțelegeți în ce condiții înghesuite a lucrat:

în aceeași zi cu povestea furtunului de apă, am mâncat pentru prima dată la Kopel’s, la Copolovici. calitatea slabă a fotografiei nu reflectă aromele deosebite ale unui piept de pui cu sos de smântână și roșii uscate. delicios!

în aceeași seară, am mai fost la un restaurant în care trona, pe un perete, acest tablou apetisant. eu l-am botezat imediat: România de azi.

asta pare să fi devenit o modă prin București:

iar acesta este un câine de la Mânăstirea Cotmeana, care are niște ochi… care are doi ochi, dar într-un fel!!!

atât.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva