sunt (din nou) inundații în România. cam pe unde au mai fost, din ce se aude la TV. unii vorbesc deja, cu sarcasmul care îi șade tare bine românului, despre tradiția inundațiilor, sau inundații din generație în generație.

au fost create niște pârghii cu ajutorul cărora îi putem sprijini pe oamenii afectați de inundații – pe cei rămași fără case și gospodării, pe bătrâni care au muncit o viață și acum s-au trezit că mai au doar o pereche de cizme de cauciuc, împrumutate. Manafu a făcut o listă cu posibilitățile de a dona bani sau alimente pentru sinistrați.

am donat și eu câțiva euro prin sms, la numărul 876. un sms face doi euro. nu am spus că am donat ca să mă laud, ci pentru că mă întreb, așa într-o doară, cum se împart acești bani. oare câți cenți din cei doi euro ai mei i-am dat pentru necazul oamenilor? câți merg să acopere pierderea lor grea – casa luată de ape,  animalele pierdute etc.? câți cenți merg, dimpotrivă, să acopere prostia și reaua voință?

am auzit despre familii care au pățit necazul și în anii trecuți, dar n-au binevoit să se mute din calea apelor. și-au făcut casa tot în pantă, cum s-ar spune. am auzit de defrișări ilegale care au favorizat nenorocirile care se petrec acum. de mult am început să aud de astea, din anii 90.

am auzit un ”cadru didactic” certându-se la televizor cu președintele țării, într-adevăr ca o țață, acuzându-l că guvernanții au mințit-o, nu i-au crescut salariul așa cum au promis, ba chiar i-l reduc acum cu 25%. asta în contextul în care președintele s-a găsit să întrebe – ce inspirație… – dacă avea asigurare de locuință. și mă gândesc așa: că nu sunt atâția cenți în cei 2 sau 4 sau 400 sau 400.000 de euro pe care i-am putea dona noi toți sinistraților, cât să acopere toate problemele astea.

nu sunt, pur și simplu nu sunt.

Anunțuri