You are currently browsing the monthly archive for August 2010.

am venit pentru 4 zile la Nisipurile de Aur, ca pensionarii, sa dormim si sa nu ne gandim la nimic. partea cu dormitul iese bine pana acum, dar gandurile tot fug in toate partile, ca asa suntem noi: ganditori.

experienta bulgara a inceput prost. e drept ca din cauza unor romani sadea. am plecat cu 50 de minute intarziere cu autocarul din Gara de Nord. fara explicatii, fara scuze. Leon Trans. de evitat. in vama la bulgari am mai stat vreo 30 de minute din vina aceleiasi companii, care isi trimite clientii la drum intr-un autocar cu parbrizul spart. da’ spart rau. normal ca vamesilor nu le-a placut treaba asta. noi a trebuit sa asteptam sa se negocieze spaga.

statiunea e ok. curat, fara cocalari, cu oameni care se straduie sa-ti faca sederea placuta. iti dau flyere sa te duci in cluburile lor si sa bei un coktail gratis. te asteapta cu meniul deschis in pragul tersaelor si al restaurantelor, se ofera sa-ti explice ce au mai bun. lumea nu prea se inghesuie – probabil terasele si restaurantele sufera din cauza ofertelor all inclusive sau cu demipensiune ale hotelurilor. sunt multi romani, nemti, rusi, danezi etc. adolescenti nordici stau seara in jurul barurilor in aer liber si beau after-shock, facand mare caz de intreg ritualul. la majoritatea teraselor, seara e program live. unele tipe canta chiar bine – Hotel California sau piese de Eric Clapton, nu orice :).

plaja e mica si cam plina de scoici marunte. un sezlong cu saltea e 10 leva (cam 20 de lei). mai pune 7 leva pentru umbrela. nu trec vanzatori ambulanti pe plaja sa-ti impuie capul. doar un tip cu tricou pe care scrie STAFF iti ofera din cand in cand fructe reci, pizza sau ceva de baut. plaja e acoperita de sezlonguri, daca vrei sa-ti asezi cearsaful pe nisip ai la dispozitie doar o bucata de vreo 2-3 metri si risti sa-ti cam spele valurile picioarele la flux. marea e cam tulbure si parca mai putin sarata ca la noi.

cam asta e la bulgari, la Nisipuri. e curat si linistit, oamenii au invatat sa zambeasca si sa te imbie, chiar silit. se vede ca fac un efort. nu e rau. n-am intalnit pe nimeni sictirit sa stea de vorba cu noi. chiar daca ii auzi ca mai mormaie in bulgara ce nu le convine, in general zambesc.

deeeeci, comparatia, nu? Nisipurile e o statiune cam de genul Neptunului, sa zicem, cu plaja mult mai mica, cu multe strazi pline de tarabe si terase. hoteluri mai noi, preturi acceptabile, oameni mai dornici sa te faca sa te simti bine (contra-cost, desigur). ceva totusi lipseste, asa simt. nu stiu sa zic ce. e cam inghesuit si cam fara stil, hai s-o trantesc p-a dreapta.

cred ca in Romania ar fi de 2 ori mai fain daca am avea hoteluri onorabile si puuuuutina bunavointa. ceea ce e foarte trist ca n-avem…

Anunțuri

în seara asta m-am întâlnit cu un vecin. mare om și foarte interesant – de altfel, puteți citi un interviu cu el aici. se ocupă cu producerea de efecte speciale și confecționarea de props pentru spoturi video și filme.

din vorbă în vorbă, ne-am trezit că deplângeam amândoi mentalitatea românului de a ciupi câte ceva pe termen scurt, în loc să-și construiască relații de afaceri bazate pe seriozitate și corectitudine, care să-l ajute să prospere pe termen lung. are tot felul de furnizori de materiale care, atunci când trebuie să facă o ofertă de preț pentru diverse chestii, întâi se scarpină în burtă și pe urmă întreabă: da’ la ce-ți trebuie? none of your business, motherfucker!

ei, și vecinul ăsta al meu tare simpatic și interesant, Noni pe numele său, îmi povestește următoarea întâmplare, auzită de la un prieten care are un prieten etc. cică: reală!

un muncitor de pe undeva din America de Sud ajunge în Suedia și se angajează la Volvo. pentru că era proaspăt sosit în localitate și încă nu avea mașină, merge câteva luni de zile la serviciu împreună cu un coleg, aproape de care locuia. nu stăteau departe de fabrică – la vreo 10km, așa că ajungeau mai mereu primii. și era mă frate-meu la fabrica aia Volvo a lor o parcare mare. da’ mare!

ei, suedezul ăsta care îl aducea pe sud-american cu mașina la serviciu parca întotdeauna la mama naibii, în fundul parcării, deși parcarea era goală și ar fi putut alege orice loc liber, mai aproape de intrarea în fabrică. soare, ploaie sau vânt, el parca pe locul cel mai îndepărtat de intrare și mai mergeau vreo 5 minute pe jos.

sud-americanul n-a băgat de seamă, mai întâi. pe urmă s-a mirat. după vreo lună, când relațiile între colegi s-au mai cordializat, hombre și-a luat inima în dinți și-a întrebat:

– mă suedezule, mă uit la tine de fo n săptămâni și tot văd că noi ajungem primii aici la fabrică și găsim parcarea goală. și, după mintea mea, ai putea să parchezi pe oricare din locurile astea libere. da’ tu parchezi numai la mama naibii, de-mi îngheață picioarele când merg pe jos până la intrarea în fabrică (în Suedia se pare că e mai frig ca în America de Sud). ori aveți locurile pe bon, aici la voi la Volvo? fiecare are locul lui?

– mă sud-americanule, zice acuma suedezul, n-are fiecare locul lui. dar ia gândește-te matale. noi facem fix 10 minute până la fabrică – doar stăm aproape. dar alții vin în fiecare zi și de la nuș’ câte zeci de kilometri, și trebuie să se scoale mai devreme, și tot ajung mai târziu ca noi. și pentru ăia sunt locurile mai apropiate de intrare, pentru care ajung mai târziu la muncă, să nu întârzie, că la fix știi bine că dăm drumu’ la mașinării.

așa i-a zis, se pare, suedezul la sud-american.

de multe ori îi descriem pe alții ca fiind nesimțiți. uneori le-o spunem în față. la semafor, la coadă la magazin (asta mai demult, când nu trăiam așa de bine în România și mai existau cozi…), la cinema, când sună telefonul în timpul filmului.

m-am tot întrebat ce înțelegem de fapt prin sintagma asta: ”nesimțitule!” păi, un om care nu e simțit și ar face mai bine să fie. dar un om simțit ce e? e un om care simte sau care are bun simț, adică simte bine. simte corect.

ce trebuie să simtă oamenii, ca să treacă drept oameni simțiți, cu bun simț? gândiți-vă bine și veți realiza că, de fapt, avem pretenția să simtă ce ne dorim și să nu ne împiedice (ba chiar să ne ajute) să obținem. bine, și noi la rândul nostru am face bine să ne dorim chestii care nu le mutilează altora dorințele și spațiul personal.

sunt situații și situații. dacă vreau să stau jos în autobuz dar nu e niciun loc liber, nu consider că bătrâna din fața mea e nesimțită că nu se ridică să-mi cedeze scaunul. ea, despre mine, așa ar putea considera. dacă asculți muzică la telefon în același autobuz, cu sonorul dat la maxim, după părerea mea ești nesimțit, pentru că nu simți corect care ar fi dorința puternică a majorității oamenilor din acel autobuz: să nu fie nevoiți să suporte un DJ chiar în acel loc.

nesimțirea și bunul simț sunt noțiuni relative la un cadru social, agreat de majoritate. nesimțit este cel care violează unele norme de comportare acceptate tacit sau explicit de majoritatea cetățenilor. să ai bun simț poate să însemne însă mai mult decât să nu fii nesimțit. să ai bun simț înseamnă să fii sensibil la spațiul privat al celor din jur și să ai grijă să nu-l invadezi, ba chiar să-l protejezi. este primul pas, de o politețe aproape elementară, către altruism.

bun simț are cel care întreabă dacă nu cumva deranjează să-și aprindă o țigară, într-un grup aflat în aer liber, la o terasă. bun simț are cea care nu te întrerupe când vorbești, ci te lasă să termini ce ai de zis (în condiții rezonabile). cea care nu folosește tot parfumul înainte să iasă din casă. cel care spune ”te rog” și când ar putea să spună ”vreau!”

mi-ar plăcea să stau câteva zile și să inventariez acțiuni care vădesc bun simț. aș face o listă mare, în oglindă cu acțiunile opuse lor – cele nesimțite, aș tipări lista asta pe un banner imens și aș agăța-o de Teatrul Național.

plecat în offline, ca să zic așa, redescopeream gustul ciorbei rădăuțene și pe cel încă și mai bun al revederii bunicilor. printre mese în familie și bucurii și revederi, ceva incredibil curgea de pe ecranul televizorului spre noi: detaliile din ce în ce mai șocante ale incidentului de la maternitatea Giulești.

se mai întâmplă să ia foc. unora li s-a întâmplat în casă. au uitat oala pe foc și uite gata incendiul. altora li s-a întâmplat la birou – un scurt undeva și gata s-au aprins hârtiile. o unitate de terapie intensivă pentru nou-născuți nu este nici acasă, nici la birou. este un loc, nu știu cum să zic, dar după mintea mea este un loc în care mergi în vârful picioarelor, te asiguri că nu intră nici musca, un fel de sfântă a sfintelor așa…

auzeam ieri la radio, în mașină, că rezultatele preliminare ale anchetei indică drept sursă a incendiului niște fire neizolate de la aparatele de aer condiționat. asta este atât de imbecil și de monstruos! imbecil pentru că nu are voie să se întâmple așa ceva: să nu-ți face treaba cum trebuie. în lumea civilizată, dacă nu îți faci treaba cum trebuie riști sancțiuni grave: concediere, amendă, pușcărie. și de asta e monstruos, la noi – că nu riști nimic. a fost un accident nefericit…

mai auzeam că era o singură asistentă de gardă când ar fi trebuit să fie 4. asta a generat o discuție despre insuficiența personalului sanitar. și despre faptul că atâția medici buni pleacă din țară pentru a-și face treaba în condiții normale și pe bani corecți în raport cu munca și pregătirea lor. dar faptul că nu au fost suficiente asistente acolo (sau că, nu știu, doar mă gândesc, poate nu și-au făcut nici ele treaba așa cum ar trebui) ridică și alte întrebări mai urgente, cum ar fi: de ce în spitalele noastre nu sunt proceduri și reguli clare?

ați observat cum poți vizita un bolnav, la orice oră, dând o mică șpagă la portarul de la intrare? ați observat cum se fâțâie tot felul de persoane prin spitale, încurcând treaba, pentru că nu există săli de așteptare și reguli clare pentru scopul și durata unei vizite? și aici e vorba de sărăcie și de neputință – le ducem bolnavilor noștri mâncare de-acasă, pentru că știm că prin spitale nu se mănâncă prea bine… dar parcă există niște limite dincolo de care încălcarea unor reguli nu mai poate fi admisă.

pompierul care a ajuns primul la locul incendiului – un erou, de altfel – a întrebat câți copii sunt înăuntru. i-a răspuns o asistentă la întâmplare – 15, cred! CRED!!! mama mă-sii de proceduri. erau 11, 4 fuseseră mutați din salonul de prematuri, pentru că își reveniseră. din momentul în care a izbucnit focul și până a ajuns acel pompier acolo, nu s-a găsit cineva care să știe exact ce e înăuntru, unde se află copiii, câți sunt etc., astfel încât acei pompieri care i-au scos pe micuți cu mâinile goale, pe pipăite, să fie informați și ajutați în misiunea lor.

cam așa stau lucrurile, când ne uităm noi de pe margine: multe chestii care s-au întâmplat cumva și ar fi trebuit să se întâmple cu totul altfel. a! mai este acel personaj de desene animate în peisaj, ministrul sănătății îi zice. și bulibășeala incredibilă din acte. căci nu se știe, doamnelor și domnilor, cine a angajat, mai exact, și cine poate să dea afară echipa de conducere a spitalului.

există o anchetă în derulare. dacă după anchetă procurorii vor veni și vor spune: x, y și z sunt vinovați și vor fi trimiși în judecată pentru următoarele fapte…, după care judecătorii îi vor pune după gratii, îi vor amenda, îi vor pedepsi, înseamnă că am rămas cu ceva în cap după această dramă. dacă presa va mai urla câteva zile, după care Boc va mai face o gafă sau Geoană va mai spune o prostie și jurnaliștii se vor repezi să le urce în prime-time, atunci toată această tevatură de după incident a fost un fâs.

P.S. aseară, într-o discuție de la realitatea tv, cineva i-a spus Lilianei Mincă de la Partidul Conservator că toți politicienii ar trebui să tacă, cu această ocazie, și să nu mai plângă cu lacrimi de crocodil. poate că doamna Mincă nu era cea mai potrivită să i se închidă gura în acest fel (am înțeles că are o fundație și ajută oameni cu probleme de sănătate etc.).

dar sunt oricum sute de politicieni care merită un astfel de tratament: pe dumneavoastră vă rog să tăceți, dacă nu spuneți ceva la obiect, domnule sau doamnă politician! și cred că trebuie să le aplicăm tratamentul de câte ori îi prindem, până li se acrește de el. să le vină acru în gură când vor vedea că nu dăm doi bani pe ce spun ei și să se chinuie din greu să-și schimbe discursul și așteptările.

ar trebui să fie foarte scurt acest comentariu: ce casă de nebuni!

un antrenor, fost selecționer, vine să lucreze la cea mai iubită și mai marketată echipă din fotbalul românesc fără un contract clar, pus pe hârtie. un contract e un gest de minimă decență. AȘA SE FACE! cu cel mai bun prieten al meu, dacă fac ceva pentru el sau el ceva pentru mine și ne angajăm la treaba aia pe termen lung, m-așez și semnez. cu el mai degrabă decât cu oricare altul. pentru că e jegos și demn de dispreț să mă feresc de semnătură, în niște condiții agreate de amândoi.

un patron, fost și actual personaj de film absurd, își face praf clubul de unul singur. schimbă antrenori pe bandă. înjură, se ceartă cu suporterii și cu jucătorii, înțelege prin a conduce a umili și a pune la punct, își dă cu părerea despre lucruri la care nu se pricepe. pozează în om providențial, când a adunat lângă el numai nume respectabile din club și le-a umplut de ridicol în doi timpi și trei mișcări. minte cu nerușinare, când e descoperit își schimbă vorba și merge mai departe. și apare mult, mult de tot, în presă. pentru că lumea se uită la circ.

un alt antrenor, fost al Stelei și fără alte rezultate notabile la alt club, zice și el ceva pe-acolo, n-am reținut bine ce. nu știu exact în ce calitate.

în sfârșit, o nouă fostă glorie pozează în antrenor capabil să preia mandatul celui proaspăt demis și cere, simbolic chipurile, un leu salariu. n-a antrenat nicio echipă importantă până în acest moment. n-a stat pe nicăieri pe unde a antrenat mai mult de câteva luni. NU PARE să știe meserie. dar se înhamă la treaba asta pentru că, chipurile, cum sună conducătorul suprem din goarnă, chemarea Stelei îi adună sub stindarde pe oștenii adevărați, roș-albaștri până la moarte. pe cine prostim noi aici?

în sfârșit, în toată harababura asta demnă de un serial de televiziune ieftin, Hagi face un gest de bun simț și-și vede de treaba lui de la Constanța. Bravo, Gică!

când am avut bursa de un an de zile în State, am participat la un eveniment organizat de un NGO pentru copii. era vorba de niște copii de la o grădiniță specială, dedicată celor cu probleme în familie, mai săraci, mai părăsiți de părinți, mai abuzați. copii mai amărâți.

am fost voluntar la evenimentul respectiv, care se petrecea pe un câmp și însemna atât: noi voluntarii trebuia să ne jucăm cu acei copii și să-i facem să se simtă bine și să uite de griji, măcar pentru duminica aceea. organizarea era așa: NGO-ul respectiv adusese la fața locului niște mașini de golf. niște manageri se plimbau cu ele de colo și dăseau indicații. pregătiseră o serie de jocuri în aer liber și le implementau în ordine. o tipă cu o stație mare în mână monitoriza de la distanța activitatea și transmitea din când în când mangerilor: ”the kids in sector A are getting bored by the wheel game, take them to sector C and split them in 2 groups, make them pull the rope over the line; sector C, move the kids you’ve got there to the bow and arrow setting, it’s free now…

când vreun manager ni se adresa nouă voluntarilor, nu ne spunea: ”du-te și tu  și învață-i pe ăia mici de-acolo să tragă cu arcul”, ci ”I need you to go to sector D and organize the kids there into two crews and do a Robin Hood thing…” după care îmi explica cum să-i vrăjesc să participe la un concurs de tras la țintă cu arcul. câștigătorul primea titlul de Robin Hood. trebuia să mă asigur că plozii știau cine a fost Robin Hood; dacă nu știau, trebuia să le explic.

bun.

de curând am fost să fac niște fotografii pentru o companie. lucrăm la un catalog de prezentare pentru ei. dimineața m-am prezentat la întâlnirea cu unul din directorii lor, care nu ajunsese încă la birou. l-am sunat. da, uitase că trebuia să ne vedem. dar să vorbesc cu cutare și să iau un șofer de la ei, să mă ducă unde aveam nevoie cu o mașină. cutare nu știa despre ce e vorba, a trebuit să-l sune pe director să se convingă că nu-l aburesc.

după vreo jumătate de oră s-a găsit un șofer. am plecat. de pe drum, l-am sunat pe director să mă asigur că oamenii din locul spre care mă îndreptam știau de mine și mă vor lăsa să intru. directorul de-acolo nu răspundea la telefon, mi-a zis directorul meu. dar să mă opresc la o benzinărie să beau o cafea, că sună și mă rezolvă în scurt timp. l-am sunat tot eu. în sfârșit, am fost și am tras în poză ce trebuia să trag.

nu vreau să fac o comparație între România și SUA. vreau doar să sugerez că tare mult se înșeală cei care cred că în America e libertate deșănțată, cum văd ei în filmele de Hollywood – polițiști care scot pistolul în pofida regulamentului, tâlhari isteți care scapă șmecherește de brațul lung al legii. un haos, ce să mai, în America asta. America e super-organizată, de-aia e No. 1. totul acolo este procedurizat și standardizat.

am avut un job în campus și mi-au făcut niște acte să mă ia în evidență. la noi birocrația e nimic. dar acolo m-a luat o domnișoară zâmbitoare, mi-a pus un pix în mână și mi-a marcat cu o cariocă portocalie exact câmpurile pe care trebuia să le completez eu dintr-un formular de vreo 6 pagini. restul a completat ea. managerii ăia de la câmpul de joacă implementaseră un aparat organizatoric exagerat în raport cu spiritul evenimentului și cu simplitatea acțiunilor de-acolo. dar aparatul funcționa pentru cazuri mai complexe, iar cazurile mai simple nu erau lăsate la voia întâmplării din acest unic motiv – că sunt simple.

în țările unde se trăiește bine și civilizat lucrurile sunt organizate, procedurizate. oamenii au habar ce fac, știu care le sunt ”atribuțiile”. mecanismul e uns. dar acesta este, desigur, doar un comentariu prea lung pentru o zi de luni.

writeman.wordpress.com amenință să piară, dacă nu iau măsuri. așa că încerc să iau, pentru că mi-e totuși aproape puiul ăsta de blog. la ce m-am gândit: în fiecare luni și în fiecare joi din săptămână îmi asum sarcina de a scrie ceva. va fi cam ca o rubrica, niște comentarii pe teme din cele mai diverse. vedem pe parcurs ce iese….

comentariul de azi este despre muncă.

definiția din DEX (online) a muncii mi se pare foarte nesatisfăcătoare: Activitate conștientă (specifică omului) îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul efectuează, reglementează și controlează prin acțiunea sa schimbul de materii dintre el și natură pentru satisfacerea trebuințelor sale.

”îndreptată spre un anumit scop” – asta e o formulare de doi lei. îndreptată de cine și al cui e scopul? scopul muncitorului care face piulițe e să-și ia salariul, dar activitatea de a face piulițe în general nu e îndreptată spre scopul ca oamenii care fac piulițe să-și ia salariul. iar partea cu schimbul de materii dintre el și natură e PREA haioasă ca să ne mai batem capul ce vrea să spună.

dacă mă întrebați pe mine, sunt de părere că dicționarul explicativ al limbii române nu e prevăzut cu o definiție lămuritoare și clară a muncii. să vedem ce zice Webster despre ”work”, pentru comparație: activity in which one exerts strength or faculties to do or perform something: a : sustained physical or mental effort to overcome obstacles and achieve an objective or result b : the labor, task, or duty that is one’s accustomed means of livelihood c : a specific task, duty, function, or assignment often being a part or phase of some larger activity.

parcă e mai bine.

lăsând însă la o parte definițiile, o întrebare mă frământă în legătură cu munca: oare este natural să muncești? eu cred că nu. cred că tendința naturală a oricărui animal este să-și vadă de distracția lui, când nevoile de bază îi sunt satisfăcute. dacă prin muncă înțelegem activitatea de a căuta de păpică, animalele muncesc tot timpul. dacă ar fi însă hrană din abundență, mereu la îndemână, n-ar mai fi nevoie de activitatea asta – n-ar mai fi nevoie de muncă. deci munca e naturală în măsura în care naturală este și lipsa 😀

bine, DEX-ul ne atenționează că munca este o activitate specific umană. Lui BZ și Butică, colegii mei de birou mai înțelepți ca mine, li se pare corect să spui că o pasăre muncește atunci când își face cuib.

eu, că tot veni vorba de oameni, resimt în mod natural o înclinație spre a nu munci. cred că oamenii cărora le vine ușor să muncească fie sunt foarte disciplinați (autocontrol etc.), fie sunt japonezi 😀 – educați de mici într-o cultură a muncii și a datoriei împlinite. după mine, munca înseamnă efortul de a ajunge în punctul a în punctul b atunci când linia dreaptă nu este accesibilă.

a fost nevoie de cercetare !!! și de muncă :(:(:( pentru ca oamenii să poată zbura. linia dreapta ar fi fost să se ridice pur și simplu în aer și să zboare. muncă e când trebuie să bifezi tot felul de puncte intermediare între punctul de la care pleci și cel la care vrei să ajungi. munca vine din neputința de a lua de-a gata, din nevoia de a suplini lipsuri. dacă n-ar fi lipsuri, n-ar fi muncă.

există doar trei soluții să iei de-a gata, când nu sunt suficiente resurse pentru toți: să furi, să iei cu japca, să muncești. munca e soluția cinstită. dar mai există o soluție: să cauți resurse neexploatate!

în final, o invitație. când nu aveți chef de muncă și vreți să plângeți pe un umăr geamăn, dați o tură pe-aici: http://www.facebook.com/#!/group.php?gid=120658721315582.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva