când am avut bursa de un an de zile în State, am participat la un eveniment organizat de un NGO pentru copii. era vorba de niște copii de la o grădiniță specială, dedicată celor cu probleme în familie, mai săraci, mai părăsiți de părinți, mai abuzați. copii mai amărâți.

am fost voluntar la evenimentul respectiv, care se petrecea pe un câmp și însemna atât: noi voluntarii trebuia să ne jucăm cu acei copii și să-i facem să se simtă bine și să uite de griji, măcar pentru duminica aceea. organizarea era așa: NGO-ul respectiv adusese la fața locului niște mașini de golf. niște manageri se plimbau cu ele de colo și dăseau indicații. pregătiseră o serie de jocuri în aer liber și le implementau în ordine. o tipă cu o stație mare în mână monitoriza de la distanța activitatea și transmitea din când în când mangerilor: ”the kids in sector A are getting bored by the wheel game, take them to sector C and split them in 2 groups, make them pull the rope over the line; sector C, move the kids you’ve got there to the bow and arrow setting, it’s free now…

când vreun manager ni se adresa nouă voluntarilor, nu ne spunea: ”du-te și tu  și învață-i pe ăia mici de-acolo să tragă cu arcul”, ci ”I need you to go to sector D and organize the kids there into two crews and do a Robin Hood thing…” după care îmi explica cum să-i vrăjesc să participe la un concurs de tras la țintă cu arcul. câștigătorul primea titlul de Robin Hood. trebuia să mă asigur că plozii știau cine a fost Robin Hood; dacă nu știau, trebuia să le explic.

bun.

de curând am fost să fac niște fotografii pentru o companie. lucrăm la un catalog de prezentare pentru ei. dimineața m-am prezentat la întâlnirea cu unul din directorii lor, care nu ajunsese încă la birou. l-am sunat. da, uitase că trebuia să ne vedem. dar să vorbesc cu cutare și să iau un șofer de la ei, să mă ducă unde aveam nevoie cu o mașină. cutare nu știa despre ce e vorba, a trebuit să-l sune pe director să se convingă că nu-l aburesc.

după vreo jumătate de oră s-a găsit un șofer. am plecat. de pe drum, l-am sunat pe director să mă asigur că oamenii din locul spre care mă îndreptam știau de mine și mă vor lăsa să intru. directorul de-acolo nu răspundea la telefon, mi-a zis directorul meu. dar să mă opresc la o benzinărie să beau o cafea, că sună și mă rezolvă în scurt timp. l-am sunat tot eu. în sfârșit, am fost și am tras în poză ce trebuia să trag.

nu vreau să fac o comparație între România și SUA. vreau doar să sugerez că tare mult se înșeală cei care cred că în America e libertate deșănțată, cum văd ei în filmele de Hollywood – polițiști care scot pistolul în pofida regulamentului, tâlhari isteți care scapă șmecherește de brațul lung al legii. un haos, ce să mai, în America asta. America e super-organizată, de-aia e No. 1. totul acolo este procedurizat și standardizat.

am avut un job în campus și mi-au făcut niște acte să mă ia în evidență. la noi birocrația e nimic. dar acolo m-a luat o domnișoară zâmbitoare, mi-a pus un pix în mână și mi-a marcat cu o cariocă portocalie exact câmpurile pe care trebuia să le completez eu dintr-un formular de vreo 6 pagini. restul a completat ea. managerii ăia de la câmpul de joacă implementaseră un aparat organizatoric exagerat în raport cu spiritul evenimentului și cu simplitatea acțiunilor de-acolo. dar aparatul funcționa pentru cazuri mai complexe, iar cazurile mai simple nu erau lăsate la voia întâmplării din acest unic motiv – că sunt simple.

în țările unde se trăiește bine și civilizat lucrurile sunt organizate, procedurizate. oamenii au habar ce fac, știu care le sunt ”atribuțiile”. mecanismul e uns. dar acesta este, desigur, doar un comentariu prea lung pentru o zi de luni.

Anunțuri