You are currently browsing the monthly archive for Septembrie 2010.

e luna mea…

Anunțuri

250920101039

eu sunt mulțumit că am participat sâmbătă, 25 Septembrie, la acțiunea de curățenie organizată de Let’s Do It Romania. am făcut parte dintr-o echipă inimoasă de 8 persoane (2 băieți și 6 fete). Împreună am strâns peste 50 de saci de gunoaie, pe lângă aeroportul de la Cornetu.

250920101041

la drept vorbind, ce am făcut noi a fost că am semi-ecologizat un pârâu transformat de locuitorii acelor meleaguri în groapă de gunoi. am găsit haine, pet-uri, o mască de  mașină cu număr cu tot, o plasă de pește care a umplut 3 saci, o groază de  materiale de construcție aruncate pe-acolo, un scaun de răchită, vreo două butoaie de murături (din fericire goale) etc.

250920101038

cam cu mulțumirea asta am rămas. despre implicarea statului român – statul care păstorește cetățenii aruncători de gunoaie – vorbește pe șleau Chinezu aici. oamenii politici sunt mult prea ocupați să-și înfigă pumnalele în spinare și să creeze haos ca să mai aibă timp și de puțină curățenie. no further comment…

LATER EDIT – sunt onorat că am muncit alături de: Ștefania Cochină, Bogdan Zarchievici, Ana Tudose, Mădălina Pavel, Andreea Huivan, Alice Kais și cred că a mai fost o persoană, BZ!

sâmbătă mă duc să pun și eu umărul la Let’s Do It Romania! argumentele celor care pretind că acesta este un proiect inutil nu m-au convins. ei spun că oamenii care aruncă gunoaiele pe unde apucă vor continua să o facă și de acum încolo. că nu se va schimba nimic. că mai bine faci presiuni asupra autorităților, să crească amenzile și să impună controale de mediu mai stricte, decât să ieși la aer curat și să faci pe ecologistul.

poziția asta anti-Let’sDoIt are doza ei de ridicol. a sesizat-o și ironizat-o foarte bine Ștefan Murgeanu. hai să nu facem curat pentru că oricum se face iar mizerie. asta e ca și cum ai spune: hai să nu curățăm zăpada de pe trotuar, pentru că oricum ninge iar. cu mitocanii și cu natura nu te pui. dar când natura are nevoie de ajutor împotriva mitocanilor ce faci? stai pe bară pentru că oricum mitocanii câștigă? până când va interveni statul cu amenzi și controale, ăștia suntem, ăștia defilăm.

mai mult decât să ironizez poziția asta: ”nu mă duc să fac curat după alții!”, eu am argumente că nu este o poziție logică, dacă ăia care o adoptă se vor ecologiști, sau preocupați de mediu. care e scopul tuturor binevoitorilor față de natură? să fie curățenie, da?

dacă vrem să fie curățenie, facem curat. până aici e corect? da, zice oponentul nostru, dar nu are rost să faci curat ca să se facă iar mizerie. trebuie să împiedici să se facă mizerie, nu să strângi tu mereu în urma altora. cum împiedici să se facă mizerie? păi, fie dai amenzi, fie educi oamenii care fac mizerie să nu mai facă.

hai să ne concentrăm puțin pe partea asta cu educația. se spune că românul mitocan, care lasă în urma lui pet-uri de bere la locul grătarului, nu dă doi bani pe curățenia organizată în toată țara. pentru el singura soluție e amenda. dar mitocanul ăsta are un copil, care nu a apucat să ajungă la fel de mitocan ca el. copilul ăsta poate auzi de proiect sau te poate vedea pe tine strângând gunoaiele pe care le aruncă tac-su. și-atunci își poate pune niște întrebări. contează să și le pună.

alții care lasă gunoaie în urma lor prin păduri nici măcar nu sunt mitocani abjecți și atât. sunt oameni normali, poate chiar oameni de treabă, care au o lacună în punctul ăsta cu aruncatul gunoaielor. o fac din comoditate, o fac pentru că s-au obișnuit așa. dacă ei vor auzi la televizor – voluntarii Let’s Do It au strâns 200.000.000 de pet-uri din păduri, își vor pune și ei o întrebare. nu toți. să zicem că își vor pune 5.ăștia 5 au și ei câte un copil. poate copilul ăla nu va crește în aceeași tradiție, a aruncării gunoaielor unde se nimerește.

am putea continua cu astfel de scenarii pozitive. nu zic că sunt valabile în toate cazurile. zic că sunt valabile cel puțin în câteva. dar că efectul unui exemplu, al unui model, este mai mare decât tindem să-l evaluăm de pe margine. du-te acolo și adună un sac de gunoi, fă experiența asta. îți garantez că data viitoare când vei vedea pe cineva aruncând gunoaie pe munte, nu vei trece pe lângă el mormăind: ce nesimțit! îl vei lua de guler și-l vei lua la întrebări. pentru că tu poate ai strâns gunoaie pe-acolo! atitudinea ta se va schimba prin participare și prin forța exemplului.

atitudinea tuturor se poate schimba prin participare, oricât de puțin. întâi să demonstrăm că există o masă critică de oameni care vor o țară curată. pe urmă presiunile asupra statului vor avea altă greutate.

și aș mai vrea să spun ceva despre proiectul ăsta și din alt punct de vedere. Chinezu e de părere că dacă ratăm șansa de a face un succes din proiectul ăsta, ne merităm soarta ca nație, istoria ne face pe noi și nu noi pe ea etc. astea sunt cuvinte în gura unui suporter înfocat, ceea ce e de apreciat. dar ele ca atare mi se pare, scuze domnu’, niște exagerări teatrale. ne tot căutăm jaloane – de la momentul X a început să fie mai bine; dacă nu acum, atunci niciodată etc. în fiecare zi se joacă soarta noastră de popor.

hai s-o lăsăm mai moale cu exagerările astea. dacă iese Let’s Do It  într-un mare fel, cu atât mai bine. dacă nu, facem noi altul. o fi vina oamenilor că-s proști, o fi și vina organizatorilor că n-or fi comunicat destul, o fi vina noastră a tuturor… suntem toți de vină că încă nu ne înțelegem libertatea. dar asta nu înseamnă că dacă nu o înțelegem sâmbătă nu o vom mai înțelege niciodată. lucrurile se câștigă și se pierd în timp. e frustrant să nu apuci să-ți vezi visul cu ochii, dar o țară civilizată se construiește în sute de ani, nu în 20.

așa că hai sâmbătă atâția câți om merge, la curățenie, și vom vedea ce-o mai fi. eu merg pentru decența și normalitatea gestului în sine, nu ca să schimb lumea.

am asistat la un dialog între vânători. mai precis, doi profesioniști (un brigadier sau cum îi mai cheamă pe oamenii ăștia ai pădurii) și câțiva amatori, care au ținut și ei la viața lor pușca în mână – unii fără să și nimerească vreo țintă.

brigadierul vorbea despre noile arme de vânătoare – cât sunt de performante și de sofisticate. o armă de vânătoare ultra-modernă are 12kg, lunetă nu știu de care, de vezi căprioara ca și cum ar fi lângă tine (și vorbim de capre negre aici), sisteme de calcul a vitezei și direcției vântului, a umidității, a radiațiilor gamma sau mai știu eu ce 😛 – ideea era oricum că vânatul nu mai are nici o șansă. poți să culci căprioara fără emoții de la 400m.

400m înseamnă o groază. de la 400m abia vezi un om care stă în picioare. închipuiți-vă ce înseamnă distanța asta pe munte, cu puțină ceață, cu vânt puternic și alte intemperii sau obstacole. ei bine, de la 400m pușca aia a nu știu cărui spaniol nu mai lasă nici o șansă vânatului, trebuie doar să iei animalul în cătare și să apeși pe trăgaci. și să nu-ți tremure mâna – adică să nu te încerce vreun regret de om care prețuiește viața în formele ei cele mai sălbatice și mai frumoase…

nu mi-a plăcut de spaniolul din povestea brigadierului. în schimb am auzit povestea primei vânători la care a participat unul dintre amatori, tot cu o căprioară. era dimineață, soarele strălucea vesel peste lume, ciripelele păsăreau etc. omul nostru e în stand, la pândă la capre. și deodată, norocul începătorului, o vede. o căprioară tânără și frumoasă iese de după un tufiș, ascultă cu atenție în jur, se liniștește și paște.

omul nostru începe să se frământe în stand. e prima lui zi de vânătoare. să tragă el primul? e foarte devreme, nu s-a auzit nici un foc deocamdată. ce vor spune ceilalți dacă le strică socotelile – ei, oameni mai încercați? dacă s-ar cuveni să mai aștepte, poate e mai bine să-l lase pe altul mai cu experiență să tragă primul? pe de altă parte, cine știe dacă mai apare vreo capră! uite și tu ce noroc!

în fine, se hotărăște să ochească. o vede bine, deși nu are lunetă sau pușcă din alea sofisticate. e la vreo 200 de pași, el stă bine, cu vântul în față, are timp să-și pregătească lovitura. și își tot ia puncte de reper, se socotește – să tragă să nu tragă ce să facă?

hai mă, zi o dată! face brigadierul, ai împușcat-o sau nu!?

mă, zice amatorul nostru, mi-a venit în minte poezia lui Labiș. eram la liceu mă, atunci, abia o învățasem, mă pregăteam pentru BAC. și numai versurile astea le auzeam în cap:

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea ca retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară…

și ai tras?

n-am tras mă… da’ oricum, e o emoție fantastică. să știi că urmează să o dobori, iar ea habar n-are ce o așteaptă…

brigadierul s-a uitat așa lung.

mda, a zis el…

când e treabă multă (treabă serioasă, care aduce bani), blogul și alte proiecte de suflet se estompează în fundal. nu mai am timp să scriu, nu am mai filmat un interviu pentru B-Cafe de o lună.

acest articol este foarte scurt. și el găzduiește o simplă concluzie, personală, prilejuită de constatarea de mai sus.

concluzia este: dacă vrei să ai succes cu un proiect în online, pornit ca un vis al tău, fără bani și fără experiență, trebuie să te ții de capul lui și să treci o GRĂMADĂ de praguri critice. să nu renunți. dacă renunți, înseamnă că s-a terminat. nu face nimeni pentru tine, nu reia nimeni visul de unde l-ai lăsat.

așa că mi-am propus să reîncep să filmez interviuri (și încă niște chestii drăguțe) pentru B-Cafe.

de câteva luni, ajung primul la birou, în fiecare dimineață. excepție fac diminețile în care nu ajung primul, dar sunt puține. atunci înseamnă fie că nu vin deloc, fie că am avut altă treabă în dimineața respectivă, sau am avut o întâlnire etc. în rest, pur și simplu colegii mei (și suntem vreo 13 pe-aici) nu pot bate scorul ăsta: 9.20 – early in ză morning, cum s-ar zice.

sunt convins că și prin alte birouri e unul care vine primul. ajungi după el și te întrebi dacă ușile / poarta sunt deja deschise. apeși precaut pe clanță, să încerci, sau chiar te apropii cu cheia pregătită. asta la început, până te obișnuiești că nu ești primul. de obicei! – și când colegul matinal sau colega matinală își încalcă obiceiul, dai cu nasul în ușă 😛

ce părere aveți despre ăștia care se scoală devreme să vină la birou? sunt ei oameni harnici și serioși, care vin din timp ca să-și facă agenda pe ziua respectivă, să dea mailuri și să facă cafele pentru ceilalți? sunt ei uorcoholici care nu sunt în stare să aprecieze dulceața celor 15-20 de minute petrecute în pat DUPĂ ce sună ceasul? sunt adepții sculatului devreme și al băutului cafelei în razele crude ale soarelui abia răsărit? sunt niște nesimțiți care te fac să te simți prost că, dimineață cu dimineață, ajung acolo înaintea ta?

în cazul meu, se-ntâmplă pur și simplu că mă trezește mama s-o duc la birou. asta pățești dacă încă mai locuiești cu părinții! 😛

mâine e o zi ca oricare alta, dar dacă asta e convenția, hai să ne bucurăm! și să punem în stand by niște chestii…

domnule blog, ne vedem săptămâna viitoare 😉

„Never say I’m sorry!” pare să fie legea de căpătâi a comerciantului român.

judecați următoarea istorioară: cineva se duce să cumpere cercei pentru o fetiță. îi cumpără vineri seara și are nevoie de cerceii respectivi duminică. are proasta inspirație să cumpere de la B&B Collection, din magazinul Victoria. alege cerceii care îi plac, plătește, pleacă fericită.

ajunge acasă și se uită, desigur, din nou la cercei. ce constată, cu neplăcere? că a cumpărat doi cercei, dar nu o pereche. unul e mai lat, altul mai îngust, unul are cu o pietricică mai mult decât celălalt. hai cu ei înapoi, sâmbătă dimineața. ei, acum începe circul!

vânzătoarea de la B&B Collection îi spune: duduie, nu pot să ți-i primesc înapoi! procedura noastră e foarte strictă – trebuie să mergeți cu cerceii la service-ul nostru și să vă întoarceți cu o garanție că sunt cercei de aur de 14 karate, pentru că nimic nu-mi garantează mie că dvs. nu ați venit cu altă pereche de cercei, din aur de calitate mai slabă, de 9 karate.

duduia: *&^*&^ *&^*&^%^$^% )(#$@#@!$#@!#@!!! cum adică doamnă, nu mă recunoașteți, eu am fost aici aseară și am cumpărat cerceii! dați-mi alt cerceluș care să fie pereche și hai să ne vedem de treburile noastre, fiecare de a lui!

vânzătoarea: a, păi nu așa! nu vă putem primi cerceii! și frate-miu dacă vine cu cerceii înapoi de pe o zi pe alta, eu nu-i primesc până nu-i verifică service-ul. așa e procedura!

duduia: da’ procedura e să-mi vindeți mie o pereche de cercei sau cercei desperecheați?

vânzătoarea: eu v-am vândut cercei buni, de aur de 14 karate…

duduia: și eu pe ăștia vi-i aduc înapoi! numai că mi-ați vândut un cercel și încă un cercel, nu o pereche de cercei, așa cum cumpără oricine de când e lumea și pământul. cum îndrăzniți să mă bănuiți că vreau să vă înșel, când dvs. m-ați înșelat pe mine și nu mi-ați vândut marfa cum trebuie de la bun început!

vânzătoarea: trebuia să vă uitați mai bine! e omenește să greșim și noi, doar nu suntem roboți! vina e a dvs. așa cum este și a mea!

duduia: !$#@!$#@ _)(_)*(&(* _|_! nu sunteți roboți? dar când vine vorba de proceduri văd că sunteți roboți! pot să vorbesc cu șeful sau șefa dvs.?

vânzătoarea: eu sunt șefa de raion. șefii mei nu pot să-i azi, în nici un caz nu pot să-i sun ca să-i deranjez cu așa o problemă…

duduia: iar sunt și mai mică, nu? deci luni mă duc la service și mă-ntorc cu garanția și vreau banii înapoi!

vânzătoarea: nu vă putem da banii înapoi, puteți să vă alegeți alți cercei…

duduia: ce să fac cu alți cercei, că mie-mi trebe mâine! să faceți bine să-mi dați banii înapoi!

vânzătoarea: ba nu, asta nu vă pot garanta.

duduia: și de ce trebuie să umblu eu la service-ul dvs. pentru o gafă pe care ați făcut-o dvs?

vânzătoarea: puteți lăsa cerceii la noi și îi trimitem noi la atelierul nostru, dar durează o săptămână…

duduia: !#@!#@! )(* ^%^%$!

după care duduia s-a hotărât să verifice la alt bijutier dacă cerceii sunt într-adevăr de 14k și a început să caute pe net un nr de la protecția consumatorului. pe care l-a și găsit. și a aflat și o adresă de mail unde va face o reclamație pe adresa B&B Collection. și o să vedem la ce rezultat va ajunge, pentru că a promis că mă va ține la curent.

dar ce nu pot eu să înțeleg din toată situația asta e: cum, frate, după ce i-ai dat omului cercei desperecheați, nu ai bunul simț să spui: e vina mea, îmi pare nespus de rău, sunt dezolată, iertați-mă, dar astea sunt procedurile! Doamne, ce rău îmi pare, veniți luni și dacă nu mai vreți alți cercei, facem tot posibilul să vă dăm banii înapoi…

păi vânzătorul japonez își făcea seppuku în direct, madam vânzătoareo! e vina clientului că i-ai dat cercei desperecheați? e vina lui că i-ai vândut o marfă proastă? poate pe străzile din Ierusalim, unde încearcă să te fraierească arabii, nu într-un magazin dintr-o capitală europeană!

later edit: ”duduia” și-a luat până la urmă banii înapoi. asta după ce a trebuit să umble pe cheltuiala ei până la atelierul B&B de la magazinul Unirea și să primească de-acolo rezoluția: se returnează contravaloarea. ca să fie cu inima împăcată, s-a dus și până la ANPC-MP (pentru neinițiați – Autoritatea Nationala pentru Protecția Consumatorului, Metale Prețioase) și a verificat și acolo dacă aurul avea într-adevăr 14K. avea. și tot ca să fie cu inima împăcată, a făcut reclamație la OPC București, pe mail. deocamdată așteaptă răspuns.

A! după ce i-a dat banii înapoi, șefa de raion (vânzătoarea) i-a spus: Ne cerem scuze…

nu face nimic… oricând!

eu sunt ochelarist.

nu am fost dintotdeauna așa. la început eram un om normal, cu vedere decentă. îi luam în balon pe toți agaricii de la bloc cu fundurile lor de borcan, care ne priveau cu ochii mijiți din spatele sticlelor pe noi, Fotbaliștii. la grădiniță, băteam ochelariști numai așa, de relaxare, pentru că era clar că sunt lași, proști și trișori.

în școala generală, n-am avut ochelariști în clasă. la un moment dat, în clasa a IV-a, un bun camarad, la fel de zăpăcit și de golan ca noi toți, a fost nevoit să-și pună ochelari. deodată lumea noastră a vânătorilor de ochelariști s-a clătinat. era un băiat excelent, scuipa cu nonșalanță la 3-4 metri, sărea garduri înalte până la piept fără să le atingă, era cel mai bun la fotbal din clasă. și totuși devenise ochelarist. era oare posibil ca ochelariștii să fie și băieți de treabă? cel puțin cei care nu se născuseră ochelariști…

prin clasa a VII-a sau a VIII-a, mi-am dat seama că am ajuns să stau în banca a II-a, eu care tot timpul mă furișam de câte ori puteam în spatele clasei. NU MAI VEDEAM LA TABLĂ! la un control medical de rutină, a căzut ca un trăznet vestea: eram miop! -2 la un ochi, -2,5 la celălalt, așa deodată!

am încercat să trec peste șocul purtării ochelarilor. erau o compoziție ridicolă de sticlă și metal care spânzura pe nasul meu. când mi i-am pus prima dată, toți îmi păreau niște buboși și poroși îngrozitori. ce fețe aveau! aha, deci de asta ne era frică de ochelariști, mi-am zis, pentru că ei văd atât de bine toate bubele noastre!

mă-ntreb acum dacă aversiunea față de ochelariști din copilărie are legătură cu faptul că grădinița și școala mea primară se petreceau în plin comunism, iar anii care au urmat n-au fost departe… oare ura față de intelectuali îmbrăca forma agresiunii verbale sau chiar fizice la adresa ochelariștilor? oare în țările din vest ochelariștii sunt la fel de luați peste picior și chinuiți ca la noi?

oricum ar fi, ca ochelarist am învățat rapid să-mi transform handicapul într-un avantaj. un om cu oarece carte, la o vârstă suficient de matură, a înțeles deja că ochelarii nu sunt semn de prostie, de imbecilitate sau de alte cusururi intelectuale sau morale. sunt o rezolvare pentru o problemă fiziologică. cei care nu sunt destul de copți la minte ca să înțeleagă asta trebuie puși la punct scurt. așa că uite un dialog între mine și un taximetrist arțăgos, nemulțumit că l-am încurcat preț de 20 de secunde oprind la gară în spatele lui. l-am împiedicat să iasă din parcare în timp ce scoteam cât puteam de repede o valiză din mașină:

– băi ochelaristule, ce-ai oprit mă ca vita-n drum!

– ai și mata răbdare o secundă, că o mut imediat…

– păi ești prost băi, futu-ți ochelarii ăia cu cine ți-a dat permis!

– auzi, știi ceva, mata n-ai ani de șoferie câți ani de școală am eu! așa că ciocu mic!

și ciocu mic a fost. singura dată în viața mea când m-am lăudat cu cât am învățat eu și am închis gura cuiva cu treaba asta :)))

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva