am asistat la un dialog între vânători. mai precis, doi profesioniști (un brigadier sau cum îi mai cheamă pe oamenii ăștia ai pădurii) și câțiva amatori, care au ținut și ei la viața lor pușca în mână – unii fără să și nimerească vreo țintă.

brigadierul vorbea despre noile arme de vânătoare – cât sunt de performante și de sofisticate. o armă de vânătoare ultra-modernă are 12kg, lunetă nu știu de care, de vezi căprioara ca și cum ar fi lângă tine (și vorbim de capre negre aici), sisteme de calcul a vitezei și direcției vântului, a umidității, a radiațiilor gamma sau mai știu eu ce 😛 – ideea era oricum că vânatul nu mai are nici o șansă. poți să culci căprioara fără emoții de la 400m.

400m înseamnă o groază. de la 400m abia vezi un om care stă în picioare. închipuiți-vă ce înseamnă distanța asta pe munte, cu puțină ceață, cu vânt puternic și alte intemperii sau obstacole. ei bine, de la 400m pușca aia a nu știu cărui spaniol nu mai lasă nici o șansă vânatului, trebuie doar să iei animalul în cătare și să apeși pe trăgaci. și să nu-ți tremure mâna – adică să nu te încerce vreun regret de om care prețuiește viața în formele ei cele mai sălbatice și mai frumoase…

nu mi-a plăcut de spaniolul din povestea brigadierului. în schimb am auzit povestea primei vânători la care a participat unul dintre amatori, tot cu o căprioară. era dimineață, soarele strălucea vesel peste lume, ciripelele păsăreau etc. omul nostru e în stand, la pândă la capre. și deodată, norocul începătorului, o vede. o căprioară tânără și frumoasă iese de după un tufiș, ascultă cu atenție în jur, se liniștește și paște.

omul nostru începe să se frământe în stand. e prima lui zi de vânătoare. să tragă el primul? e foarte devreme, nu s-a auzit nici un foc deocamdată. ce vor spune ceilalți dacă le strică socotelile – ei, oameni mai încercați? dacă s-ar cuveni să mai aștepte, poate e mai bine să-l lase pe altul mai cu experiență să tragă primul? pe de altă parte, cine știe dacă mai apare vreo capră! uite și tu ce noroc!

în fine, se hotărăște să ochească. o vede bine, deși nu are lunetă sau pușcă din alea sofisticate. e la vreo 200 de pași, el stă bine, cu vântul în față, are timp să-și pregătească lovitura. și își tot ia puncte de reper, se socotește – să tragă să nu tragă ce să facă?

hai mă, zi o dată! face brigadierul, ai împușcat-o sau nu!?

mă, zice amatorul nostru, mi-a venit în minte poezia lui Labiș. eram la liceu mă, atunci, abia o învățasem, mă pregăteam pentru BAC. și numai versurile astea le auzeam în cap:

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea ca retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară…

și ai tras?

n-am tras mă… da’ oricum, e o emoție fantastică. să știi că urmează să o dobori, iar ea habar n-are ce o așteaptă…

brigadierul s-a uitat așa lung.

mda, a zis el…

Anunțuri