You are currently browsing the category archive for the ‘ce-am mai vazut auzit citit’ category.

a dat Dumnezeu de am găsit 5 minute să scriu pe blog că am fost (și) anul ăsta la Gaudeamus.

lume multă, aglomerație, înghesuială, pe la unele librării. aer liber pe la alte standuri, după preferințe. am avut ușoara senzație că participanții la Gaudeamus a virat-o spre: hai să facem volum, dacă tot e târg.

n-am simțit că lumea de-acolo e interesată în primul rând de noi apariții editoriale, de lansări (Adelin Petrișor, prezentat de Vlad Petreanu, a vorbit despre volumul ”Războaiele mele”), de noutăți. era interesată să cumpere niște cărți – fie pentru că nu prea mai au oamenii timp să calce prin librării (mi se întâmplă și mie, trebuie să recunosc), fie pentru că asta e filosofia lor: ne luăm cărți la ofertă, de la anticariat sau la târguri.

în aceste condiții, librarii și-au zis: clientul nostru, stăpânul nostru! și au făcut niște standuri cu cărți legate frumos cufunde, cadouri gata împachetate pentru Moș Nicolae / Moș Crăciun, de! sau cu reduceri semnalizate corespunzător.

numai Cărturești, care sărbătorește 10 ani de la înființare și a pus niște discounturi pe site cu ocazia asta, nu s-a îndurat să reducă și la târg, așa că am cumpărat cartea Anetei Bogdan – Branding pe frontul de est, cu 60 de lei, prețul de librărie.

am mai pus mâna pe două romane ale lui Llosa – Mătușa Julia… și Rătăcirile fetei nesăbuite, pe urmă pe The Jungle Books, pe care o redescopăr în original 😀 yeeey!! și o carte a lui Mihai Stănescu cu un titlu extrem de intrigant și împotriva curentului: Realizările Guvernului BOC în perioada 2009-2010. conținutul răsplătește așteptările. 😀

am asistat la un dialog între vânători. mai precis, doi profesioniști (un brigadier sau cum îi mai cheamă pe oamenii ăștia ai pădurii) și câțiva amatori, care au ținut și ei la viața lor pușca în mână – unii fără să și nimerească vreo țintă.

brigadierul vorbea despre noile arme de vânătoare – cât sunt de performante și de sofisticate. o armă de vânătoare ultra-modernă are 12kg, lunetă nu știu de care, de vezi căprioara ca și cum ar fi lângă tine (și vorbim de capre negre aici), sisteme de calcul a vitezei și direcției vântului, a umidității, a radiațiilor gamma sau mai știu eu ce 😛 – ideea era oricum că vânatul nu mai are nici o șansă. poți să culci căprioara fără emoții de la 400m.

400m înseamnă o groază. de la 400m abia vezi un om care stă în picioare. închipuiți-vă ce înseamnă distanța asta pe munte, cu puțină ceață, cu vânt puternic și alte intemperii sau obstacole. ei bine, de la 400m pușca aia a nu știu cărui spaniol nu mai lasă nici o șansă vânatului, trebuie doar să iei animalul în cătare și să apeși pe trăgaci. și să nu-ți tremure mâna – adică să nu te încerce vreun regret de om care prețuiește viața în formele ei cele mai sălbatice și mai frumoase…

nu mi-a plăcut de spaniolul din povestea brigadierului. în schimb am auzit povestea primei vânători la care a participat unul dintre amatori, tot cu o căprioară. era dimineață, soarele strălucea vesel peste lume, ciripelele păsăreau etc. omul nostru e în stand, la pândă la capre. și deodată, norocul începătorului, o vede. o căprioară tânără și frumoasă iese de după un tufiș, ascultă cu atenție în jur, se liniștește și paște.

omul nostru începe să se frământe în stand. e prima lui zi de vânătoare. să tragă el primul? e foarte devreme, nu s-a auzit nici un foc deocamdată. ce vor spune ceilalți dacă le strică socotelile – ei, oameni mai încercați? dacă s-ar cuveni să mai aștepte, poate e mai bine să-l lase pe altul mai cu experiență să tragă primul? pe de altă parte, cine știe dacă mai apare vreo capră! uite și tu ce noroc!

în fine, se hotărăște să ochească. o vede bine, deși nu are lunetă sau pușcă din alea sofisticate. e la vreo 200 de pași, el stă bine, cu vântul în față, are timp să-și pregătească lovitura. și își tot ia puncte de reper, se socotește – să tragă să nu tragă ce să facă?

hai mă, zi o dată! face brigadierul, ai împușcat-o sau nu!?

mă, zice amatorul nostru, mi-a venit în minte poezia lui Labiș. eram la liceu mă, atunci, abia o învățasem, mă pregăteam pentru BAC. și numai versurile astea le auzeam în cap:

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea ca retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară…

și ai tras?

n-am tras mă… da’ oricum, e o emoție fantastică. să știi că urmează să o dobori, iar ea habar n-are ce o așteaptă…

brigadierul s-a uitat așa lung.

mda, a zis el…

în seara asta m-am întâlnit cu un vecin. mare om și foarte interesant – de altfel, puteți citi un interviu cu el aici. se ocupă cu producerea de efecte speciale și confecționarea de props pentru spoturi video și filme.

din vorbă în vorbă, ne-am trezit că deplângeam amândoi mentalitatea românului de a ciupi câte ceva pe termen scurt, în loc să-și construiască relații de afaceri bazate pe seriozitate și corectitudine, care să-l ajute să prospere pe termen lung. are tot felul de furnizori de materiale care, atunci când trebuie să facă o ofertă de preț pentru diverse chestii, întâi se scarpină în burtă și pe urmă întreabă: da’ la ce-ți trebuie? none of your business, motherfucker!

ei, și vecinul ăsta al meu tare simpatic și interesant, Noni pe numele său, îmi povestește următoarea întâmplare, auzită de la un prieten care are un prieten etc. cică: reală!

un muncitor de pe undeva din America de Sud ajunge în Suedia și se angajează la Volvo. pentru că era proaspăt sosit în localitate și încă nu avea mașină, merge câteva luni de zile la serviciu împreună cu un coleg, aproape de care locuia. nu stăteau departe de fabrică – la vreo 10km, așa că ajungeau mai mereu primii. și era mă frate-meu la fabrica aia Volvo a lor o parcare mare. da’ mare!

ei, suedezul ăsta care îl aducea pe sud-american cu mașina la serviciu parca întotdeauna la mama naibii, în fundul parcării, deși parcarea era goală și ar fi putut alege orice loc liber, mai aproape de intrarea în fabrică. soare, ploaie sau vânt, el parca pe locul cel mai îndepărtat de intrare și mai mergeau vreo 5 minute pe jos.

sud-americanul n-a băgat de seamă, mai întâi. pe urmă s-a mirat. după vreo lună, când relațiile între colegi s-au mai cordializat, hombre și-a luat inima în dinți și-a întrebat:

– mă suedezule, mă uit la tine de fo n săptămâni și tot văd că noi ajungem primii aici la fabrică și găsim parcarea goală. și, după mintea mea, ai putea să parchezi pe oricare din locurile astea libere. da’ tu parchezi numai la mama naibii, de-mi îngheață picioarele când merg pe jos până la intrarea în fabrică (în Suedia se pare că e mai frig ca în America de Sud). ori aveți locurile pe bon, aici la voi la Volvo? fiecare are locul lui?

– mă sud-americanule, zice acuma suedezul, n-are fiecare locul lui. dar ia gândește-te matale. noi facem fix 10 minute până la fabrică – doar stăm aproape. dar alții vin în fiecare zi și de la nuș’ câte zeci de kilometri, și trebuie să se scoale mai devreme, și tot ajung mai târziu ca noi. și pentru ăia sunt locurile mai apropiate de intrare, pentru care ajung mai târziu la muncă, să nu întârzie, că la fix știi bine că dăm drumu’ la mașinării.

așa i-a zis, se pare, suedezul la sud-american.

acesta este furtunul care a înlocuit furtunul spart, (știți povestea cu domnul Ghiță) – ca să înțelegeți în ce condiții înghesuite a lucrat:

în aceeași zi cu povestea furtunului de apă, am mâncat pentru prima dată la Kopel’s, la Copolovici. calitatea slabă a fotografiei nu reflectă aromele deosebite ale unui piept de pui cu sos de smântână și roșii uscate. delicios!

în aceeași seară, am mai fost la un restaurant în care trona, pe un perete, acest tablou apetisant. eu l-am botezat imediat: România de azi.

asta pare să fi devenit o modă prin București:

iar acesta este un câine de la Mânăstirea Cotmeana, care are niște ochi… care are doi ochi, dar într-un fel!!!

atât.

Ce: Ziua Porților Deschise pentru Copii – cu meciuri de rugby tag, competiții sportive, exerciții demonstrative cu câini, cai, restabilire a ordinii publice, atelier criminalistic, luptători din Brigada de Intervenție a Jandarmeriei etc. Multă distracție, aer curat, somn bun după 😀

Când: Mâine, Sâmbătă 29 mai, de la 10.

Unde: La Jandarmeria Română (pe strada Jandarmeriei nr. 9-11), în baza de antrenament și pregătire a jandarmilor.

Plus: copiii se vor putea antrena alături de jandarmi (escaladă, coborîre în rapel, pista psihologică etc.) şi se vor putea plimba cu maşinile de intervenţie folosite pe timpul executării misiunilor.

ok?

cu întârziere, câteva cadre de pe și din MNAC.

domnule, eu am auzit la viața mea despre tot felul de leacuri mai mult sau mai puțin băbești pentru sughiț. să înghit de 9 ori consecutiv. să-mi țin respirația nu știu câte secunde. să mă sperie cineva. nici unul dintre astea nu a funcționat imediat și nici unul nu a funcționat de fiecare dată.

aseară, în schimb, am avut o revelație. bine, ar fi trebuit să o am duminică seara, la concertul AC/DC, când Patricia i-a explicat-o Ștefaniei. dar aseară, pentru că am avut nevoie, m-a învățat Ștefania cum să scap de sughiț. și am scăpat. am băut invers din pahar – adică aplecându-mă și lăsând să curgă lichidul în cerul gurii. te prinzi la fața locului cum funcționează.

azi la birou, povestindu-i lui Cathy întâmplarea, am aflat încă niște leacuri, despre care nu știu dacă funcționează sau nu, că încă nu le-am încercat. Cathy le recomandă cu încredere. nr. 1: apeși progresiv cu palma undeva în zona plexului, și trece. nr. 2: (cum să vindeci pe cineva de sughiț) – îl atingi cu degetul undeva pe corp, pe umăr sau unde ți se pare potrivit (nu știu dacă persoana care sughite nu trebuie să se aștepte la atingere sau se poate foarte bine să o atenționezi: vezi că acum te ating, ești pregătită, te ating pe umăr sau pe burtă?…)

Cathy mai recomandă și nr. 3: să iei 7 înghiituri mici de apă, cu pauze scurte. în asta nu am prea mare încredere, dar dacă zice ea…

și stau și mă uit la articolul ăsta și mă-ntreb: oare încep să virez spre Felicia?

Poze de la AC/DC, cu telefonul :D. Cea de mai jos și cele din galeria flickr, undeva în partea stângă.

jandarmii au reputația (stabilită de niște galerii formate din susținători politicoși și manierați ai echipelor de fotbal) că bat. dacă ar fi după sus-pomeniții ”suporteri”, cel mai bine ar fi ca ei să nu mai calce pe lângă arenele sportive, astfel încât galeriile să se poată complimenta în voie pentru realizările echipei adverse înainte, în timpul și după meci.

ok, hai să revenim cu picioarele pe pământ. Chinezu vă oferă ocazia să-i bateți măr pe jandarmi, într-un meci de fotbal din cadrul unui turneu inedit. participanți: echipa Jandarmeriei, naționala de fotbal a ziariștilor, echipa artiștilor și, doamnelor și domnilooooor: echipa bloggerilor, în frunte cu vajnicul ei selecționer, numit mai sus – Cristi China-Birtinho.

patrulaterul jandarmi-bloggeri-artiști-ziariști va avea loc joi, 13 Mai, pe terenul Jandarmeriei, în Băneasa. transportul pentru bloggeri va fi asigurat. mai multe detalii la Chinezu, desigur.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva