You are currently browsing the category archive for the ‘de viață’ category.

Aproape că mi-am încheiat socotelile cu anul ăsta. Ca niciodată, mi-am cam plătit datoriile – statul român ar trebui acum să-mi umple cutia de scrisori cu felicitări, am cam luat și cadourile (deși tot pe ultima sută de metri), și am reușit să montez și biplanul primit cadou de Sfântul Nicolae – a se vedea figura de mai jos.

Treburile se  prelungesc ca un pod peste ani, dar sunt încrezător că vor merge bine. Am așa niște planuri mari cu B-Cafe și mă tot gândesc și le tot rafinez de vreo două luni de zile. Și va fi bine, n-are cum să nu.

Le cer iertare tuturor celor pe care i-am amărât anul ăsta și vă doresc tuturor să vă găsească Nașterea Domnului cu pace și noul an s-aducă bani în pungă, sănătate în organe și creativitate în minte. Cam așa ceva…

La Mulți Ani!

azi am comandat o pizza iar colegii mei câte o ciorbă. ne era foame. da, ne era foarte foame.

au zis că vine în maxim 60 de minute.

am sunat noi după vreo oră și un sfert – unde sunteți cu mâncarea noastră?

păi stați să vedeți, că a plecat un băiat care e nou și nu prea știe zona. a zis că știe, dar se pare că nu știe, îl pun să vă sune.

ne sună. îi explicăm. Alex, băiat bun, ne sugerează să nu sărim la gâtul lui, că e și el nou și probabil e ud că a greșit adresa și i s-a răcit mâncarea. bine, nu-l torturăm când intră, ba îi lăsăm și-un mic bacșiș.

individul nu-și cere măcar scuze.

una din ciorbe s-a vărsat, pizza s-a sleit. Alex renunță să mai mănânce.

serviciile sunt proaste, nu? ce simplu e să arunci cu piatra. dar eu lucrez ca prestator de servicii și știu și cum e să vrei să prestezi servicii de calitate, să-ți dai toată silința, și să nu aibă cine să vadă asta. deci și prestatorii de servicii și beneficiarii sunt de multe ori la pământ.

ce ne rămâne de făcut? să ne apucăm de lucrat pământul ca să ne producem mâncarea singuri și să nu mai fie nevoie să câștigăm bani ca să-i dăm pe pizza?

de câteva luni, ajung primul la birou, în fiecare dimineață. excepție fac diminețile în care nu ajung primul, dar sunt puține. atunci înseamnă fie că nu vin deloc, fie că am avut altă treabă în dimineața respectivă, sau am avut o întâlnire etc. în rest, pur și simplu colegii mei (și suntem vreo 13 pe-aici) nu pot bate scorul ăsta: 9.20 – early in ză morning, cum s-ar zice.

sunt convins că și prin alte birouri e unul care vine primul. ajungi după el și te întrebi dacă ușile / poarta sunt deja deschise. apeși precaut pe clanță, să încerci, sau chiar te apropii cu cheia pregătită. asta la început, până te obișnuiești că nu ești primul. de obicei! – și când colegul matinal sau colega matinală își încalcă obiceiul, dai cu nasul în ușă 😛

ce părere aveți despre ăștia care se scoală devreme să vină la birou? sunt ei oameni harnici și serioși, care vin din timp ca să-și facă agenda pe ziua respectivă, să dea mailuri și să facă cafele pentru ceilalți? sunt ei uorcoholici care nu sunt în stare să aprecieze dulceața celor 15-20 de minute petrecute în pat DUPĂ ce sună ceasul? sunt adepții sculatului devreme și al băutului cafelei în razele crude ale soarelui abia răsărit? sunt niște nesimțiți care te fac să te simți prost că, dimineață cu dimineață, ajung acolo înaintea ta?

în cazul meu, se-ntâmplă pur și simplu că mă trezește mama s-o duc la birou. asta pățești dacă încă mai locuiești cu părinții! 😛

mâine e o zi ca oricare alta, dar dacă asta e convenția, hai să ne bucurăm! și să punem în stand by niște chestii…

domnule blog, ne vedem săptămâna viitoare 😉

eu sunt ochelarist.

nu am fost dintotdeauna așa. la început eram un om normal, cu vedere decentă. îi luam în balon pe toți agaricii de la bloc cu fundurile lor de borcan, care ne priveau cu ochii mijiți din spatele sticlelor pe noi, Fotbaliștii. la grădiniță, băteam ochelariști numai așa, de relaxare, pentru că era clar că sunt lași, proști și trișori.

în școala generală, n-am avut ochelariști în clasă. la un moment dat, în clasa a IV-a, un bun camarad, la fel de zăpăcit și de golan ca noi toți, a fost nevoit să-și pună ochelari. deodată lumea noastră a vânătorilor de ochelariști s-a clătinat. era un băiat excelent, scuipa cu nonșalanță la 3-4 metri, sărea garduri înalte până la piept fără să le atingă, era cel mai bun la fotbal din clasă. și totuși devenise ochelarist. era oare posibil ca ochelariștii să fie și băieți de treabă? cel puțin cei care nu se născuseră ochelariști…

prin clasa a VII-a sau a VIII-a, mi-am dat seama că am ajuns să stau în banca a II-a, eu care tot timpul mă furișam de câte ori puteam în spatele clasei. NU MAI VEDEAM LA TABLĂ! la un control medical de rutină, a căzut ca un trăznet vestea: eram miop! -2 la un ochi, -2,5 la celălalt, așa deodată!

am încercat să trec peste șocul purtării ochelarilor. erau o compoziție ridicolă de sticlă și metal care spânzura pe nasul meu. când mi i-am pus prima dată, toți îmi păreau niște buboși și poroși îngrozitori. ce fețe aveau! aha, deci de asta ne era frică de ochelariști, mi-am zis, pentru că ei văd atât de bine toate bubele noastre!

mă-ntreb acum dacă aversiunea față de ochelariști din copilărie are legătură cu faptul că grădinița și școala mea primară se petreceau în plin comunism, iar anii care au urmat n-au fost departe… oare ura față de intelectuali îmbrăca forma agresiunii verbale sau chiar fizice la adresa ochelariștilor? oare în țările din vest ochelariștii sunt la fel de luați peste picior și chinuiți ca la noi?

oricum ar fi, ca ochelarist am învățat rapid să-mi transform handicapul într-un avantaj. un om cu oarece carte, la o vârstă suficient de matură, a înțeles deja că ochelarii nu sunt semn de prostie, de imbecilitate sau de alte cusururi intelectuale sau morale. sunt o rezolvare pentru o problemă fiziologică. cei care nu sunt destul de copți la minte ca să înțeleagă asta trebuie puși la punct scurt. așa că uite un dialog între mine și un taximetrist arțăgos, nemulțumit că l-am încurcat preț de 20 de secunde oprind la gară în spatele lui. l-am împiedicat să iasă din parcare în timp ce scoteam cât puteam de repede o valiză din mașină:

– băi ochelaristule, ce-ai oprit mă ca vita-n drum!

– ai și mata răbdare o secundă, că o mut imediat…

– păi ești prost băi, futu-ți ochelarii ăia cu cine ți-a dat permis!

– auzi, știi ceva, mata n-ai ani de șoferie câți ani de școală am eu! așa că ciocu mic!

și ciocu mic a fost. singura dată în viața mea când m-am lăudat cu cât am învățat eu și am închis gura cuiva cu treaba asta :)))

am venit pentru 4 zile la Nisipurile de Aur, ca pensionarii, sa dormim si sa nu ne gandim la nimic. partea cu dormitul iese bine pana acum, dar gandurile tot fug in toate partile, ca asa suntem noi: ganditori.

experienta bulgara a inceput prost. e drept ca din cauza unor romani sadea. am plecat cu 50 de minute intarziere cu autocarul din Gara de Nord. fara explicatii, fara scuze. Leon Trans. de evitat. in vama la bulgari am mai stat vreo 30 de minute din vina aceleiasi companii, care isi trimite clientii la drum intr-un autocar cu parbrizul spart. da’ spart rau. normal ca vamesilor nu le-a placut treaba asta. noi a trebuit sa asteptam sa se negocieze spaga.

statiunea e ok. curat, fara cocalari, cu oameni care se straduie sa-ti faca sederea placuta. iti dau flyere sa te duci in cluburile lor si sa bei un coktail gratis. te asteapta cu meniul deschis in pragul tersaelor si al restaurantelor, se ofera sa-ti explice ce au mai bun. lumea nu prea se inghesuie – probabil terasele si restaurantele sufera din cauza ofertelor all inclusive sau cu demipensiune ale hotelurilor. sunt multi romani, nemti, rusi, danezi etc. adolescenti nordici stau seara in jurul barurilor in aer liber si beau after-shock, facand mare caz de intreg ritualul. la majoritatea teraselor, seara e program live. unele tipe canta chiar bine – Hotel California sau piese de Eric Clapton, nu orice :).

plaja e mica si cam plina de scoici marunte. un sezlong cu saltea e 10 leva (cam 20 de lei). mai pune 7 leva pentru umbrela. nu trec vanzatori ambulanti pe plaja sa-ti impuie capul. doar un tip cu tricou pe care scrie STAFF iti ofera din cand in cand fructe reci, pizza sau ceva de baut. plaja e acoperita de sezlonguri, daca vrei sa-ti asezi cearsaful pe nisip ai la dispozitie doar o bucata de vreo 2-3 metri si risti sa-ti cam spele valurile picioarele la flux. marea e cam tulbure si parca mai putin sarata ca la noi.

cam asta e la bulgari, la Nisipuri. e curat si linistit, oamenii au invatat sa zambeasca si sa te imbie, chiar silit. se vede ca fac un efort. nu e rau. n-am intalnit pe nimeni sictirit sa stea de vorba cu noi. chiar daca ii auzi ca mai mormaie in bulgara ce nu le convine, in general zambesc.

deeeeci, comparatia, nu? Nisipurile e o statiune cam de genul Neptunului, sa zicem, cu plaja mult mai mica, cu multe strazi pline de tarabe si terase. hoteluri mai noi, preturi acceptabile, oameni mai dornici sa te faca sa te simti bine (contra-cost, desigur). ceva totusi lipseste, asa simt. nu stiu sa zic ce. e cam inghesuit si cam fara stil, hai s-o trantesc p-a dreapta.

cred ca in Romania ar fi de 2 ori mai fain daca am avea hoteluri onorabile si puuuuutina bunavointa. ceea ce e foarte trist ca n-avem…

plecat în offline, ca să zic așa, redescopeream gustul ciorbei rădăuțene și pe cel încă și mai bun al revederii bunicilor. printre mese în familie și bucurii și revederi, ceva incredibil curgea de pe ecranul televizorului spre noi: detaliile din ce în ce mai șocante ale incidentului de la maternitatea Giulești.

se mai întâmplă să ia foc. unora li s-a întâmplat în casă. au uitat oala pe foc și uite gata incendiul. altora li s-a întâmplat la birou – un scurt undeva și gata s-au aprins hârtiile. o unitate de terapie intensivă pentru nou-născuți nu este nici acasă, nici la birou. este un loc, nu știu cum să zic, dar după mintea mea este un loc în care mergi în vârful picioarelor, te asiguri că nu intră nici musca, un fel de sfântă a sfintelor așa…

auzeam ieri la radio, în mașină, că rezultatele preliminare ale anchetei indică drept sursă a incendiului niște fire neizolate de la aparatele de aer condiționat. asta este atât de imbecil și de monstruos! imbecil pentru că nu are voie să se întâmple așa ceva: să nu-ți face treaba cum trebuie. în lumea civilizată, dacă nu îți faci treaba cum trebuie riști sancțiuni grave: concediere, amendă, pușcărie. și de asta e monstruos, la noi – că nu riști nimic. a fost un accident nefericit…

mai auzeam că era o singură asistentă de gardă când ar fi trebuit să fie 4. asta a generat o discuție despre insuficiența personalului sanitar. și despre faptul că atâția medici buni pleacă din țară pentru a-și face treaba în condiții normale și pe bani corecți în raport cu munca și pregătirea lor. dar faptul că nu au fost suficiente asistente acolo (sau că, nu știu, doar mă gândesc, poate nu și-au făcut nici ele treaba așa cum ar trebui) ridică și alte întrebări mai urgente, cum ar fi: de ce în spitalele noastre nu sunt proceduri și reguli clare?

ați observat cum poți vizita un bolnav, la orice oră, dând o mică șpagă la portarul de la intrare? ați observat cum se fâțâie tot felul de persoane prin spitale, încurcând treaba, pentru că nu există săli de așteptare și reguli clare pentru scopul și durata unei vizite? și aici e vorba de sărăcie și de neputință – le ducem bolnavilor noștri mâncare de-acasă, pentru că știm că prin spitale nu se mănâncă prea bine… dar parcă există niște limite dincolo de care încălcarea unor reguli nu mai poate fi admisă.

pompierul care a ajuns primul la locul incendiului – un erou, de altfel – a întrebat câți copii sunt înăuntru. i-a răspuns o asistentă la întâmplare – 15, cred! CRED!!! mama mă-sii de proceduri. erau 11, 4 fuseseră mutați din salonul de prematuri, pentru că își reveniseră. din momentul în care a izbucnit focul și până a ajuns acel pompier acolo, nu s-a găsit cineva care să știe exact ce e înăuntru, unde se află copiii, câți sunt etc., astfel încât acei pompieri care i-au scos pe micuți cu mâinile goale, pe pipăite, să fie informați și ajutați în misiunea lor.

cam așa stau lucrurile, când ne uităm noi de pe margine: multe chestii care s-au întâmplat cumva și ar fi trebuit să se întâmple cu totul altfel. a! mai este acel personaj de desene animate în peisaj, ministrul sănătății îi zice. și bulibășeala incredibilă din acte. căci nu se știe, doamnelor și domnilor, cine a angajat, mai exact, și cine poate să dea afară echipa de conducere a spitalului.

există o anchetă în derulare. dacă după anchetă procurorii vor veni și vor spune: x, y și z sunt vinovați și vor fi trimiși în judecată pentru următoarele fapte…, după care judecătorii îi vor pune după gratii, îi vor amenda, îi vor pedepsi, înseamnă că am rămas cu ceva în cap după această dramă. dacă presa va mai urla câteva zile, după care Boc va mai face o gafă sau Geoană va mai spune o prostie și jurnaliștii se vor repezi să le urce în prime-time, atunci toată această tevatură de după incident a fost un fâs.

P.S. aseară, într-o discuție de la realitatea tv, cineva i-a spus Lilianei Mincă de la Partidul Conservator că toți politicienii ar trebui să tacă, cu această ocazie, și să nu mai plângă cu lacrimi de crocodil. poate că doamna Mincă nu era cea mai potrivită să i se închidă gura în acest fel (am înțeles că are o fundație și ajută oameni cu probleme de sănătate etc.).

dar sunt oricum sute de politicieni care merită un astfel de tratament: pe dumneavoastră vă rog să tăceți, dacă nu spuneți ceva la obiect, domnule sau doamnă politician! și cred că trebuie să le aplicăm tratamentul de câte ori îi prindem, până li se acrește de el. să le vină acru în gură când vor vedea că nu dăm doi bani pe ce spun ei și să se chinuie din greu să-și schimbe discursul și așteptările.

writeman.wordpress.com amenință să piară, dacă nu iau măsuri. așa că încerc să iau, pentru că mi-e totuși aproape puiul ăsta de blog. la ce m-am gândit: în fiecare luni și în fiecare joi din săptămână îmi asum sarcina de a scrie ceva. va fi cam ca o rubrica, niște comentarii pe teme din cele mai diverse. vedem pe parcurs ce iese….

comentariul de azi este despre muncă.

definiția din DEX (online) a muncii mi se pare foarte nesatisfăcătoare: Activitate conștientă (specifică omului) îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul efectuează, reglementează și controlează prin acțiunea sa schimbul de materii dintre el și natură pentru satisfacerea trebuințelor sale.

”îndreptată spre un anumit scop” – asta e o formulare de doi lei. îndreptată de cine și al cui e scopul? scopul muncitorului care face piulițe e să-și ia salariul, dar activitatea de a face piulițe în general nu e îndreptată spre scopul ca oamenii care fac piulițe să-și ia salariul. iar partea cu schimbul de materii dintre el și natură e PREA haioasă ca să ne mai batem capul ce vrea să spună.

dacă mă întrebați pe mine, sunt de părere că dicționarul explicativ al limbii române nu e prevăzut cu o definiție lămuritoare și clară a muncii. să vedem ce zice Webster despre ”work”, pentru comparație: activity in which one exerts strength or faculties to do or perform something: a : sustained physical or mental effort to overcome obstacles and achieve an objective or result b : the labor, task, or duty that is one’s accustomed means of livelihood c : a specific task, duty, function, or assignment often being a part or phase of some larger activity.

parcă e mai bine.

lăsând însă la o parte definițiile, o întrebare mă frământă în legătură cu munca: oare este natural să muncești? eu cred că nu. cred că tendința naturală a oricărui animal este să-și vadă de distracția lui, când nevoile de bază îi sunt satisfăcute. dacă prin muncă înțelegem activitatea de a căuta de păpică, animalele muncesc tot timpul. dacă ar fi însă hrană din abundență, mereu la îndemână, n-ar mai fi nevoie de activitatea asta – n-ar mai fi nevoie de muncă. deci munca e naturală în măsura în care naturală este și lipsa 😀

bine, DEX-ul ne atenționează că munca este o activitate specific umană. Lui BZ și Butică, colegii mei de birou mai înțelepți ca mine, li se pare corect să spui că o pasăre muncește atunci când își face cuib.

eu, că tot veni vorba de oameni, resimt în mod natural o înclinație spre a nu munci. cred că oamenii cărora le vine ușor să muncească fie sunt foarte disciplinați (autocontrol etc.), fie sunt japonezi 😀 – educați de mici într-o cultură a muncii și a datoriei împlinite. după mine, munca înseamnă efortul de a ajunge în punctul a în punctul b atunci când linia dreaptă nu este accesibilă.

a fost nevoie de cercetare !!! și de muncă :(:(:( pentru ca oamenii să poată zbura. linia dreapta ar fi fost să se ridice pur și simplu în aer și să zboare. muncă e când trebuie să bifezi tot felul de puncte intermediare între punctul de la care pleci și cel la care vrei să ajungi. munca vine din neputința de a lua de-a gata, din nevoia de a suplini lipsuri. dacă n-ar fi lipsuri, n-ar fi muncă.

există doar trei soluții să iei de-a gata, când nu sunt suficiente resurse pentru toți: să furi, să iei cu japca, să muncești. munca e soluția cinstită. dar mai există o soluție: să cauți resurse neexploatate!

în final, o invitație. când nu aveți chef de muncă și vreți să plângeți pe un umăr geamăn, dați o tură pe-aici: http://www.facebook.com/#!/group.php?gid=120658721315582.

impostorii.

pe ăia care zic că sunt ce nu sunt

pe ăia care nu sunt ce zic că sunt

pe ăia care promit ce nu pot să facă și nu fac ce promit

pe ăia care își ascund cu grijă slăbiciunile și se preocupă să dea bine, chiar dacă în spate e gunoi

ăia care, dacă sunt profi, dictează la cursuri aceleași vechi notițe, în fiecare an, compilate din cărțile altora

pe ăia care se recomandă: scriitor, când tot ce-au publicat e un articol în ziarul comunei natale

pe ăia care pretind că știu să scoată țara din criză, când ei verifică pe net ce înseamnă ‘PIB’

pe ăia care pretind că ei sunt buni la fotbal, dar dau numai pase sigure, de doi metri, și strigă la alții să alerge

pe ăia care n-au voce, dar vor să fie în cor, ca-n geniala reclamă la Stella Artois

pe ăia care ”știu” cum se face treaba, dar nu pun mâna

pe ăia care își fac blog nu pentru că îi arde în buricul degetelor să scrie, ci pentru că așa se poartă, plus că așa își mai pot adăuga niște admiratori la colecția de fraieri

pe ăia care nu recunosc că au greșit, ci îți explică circumstanțele ca să se scoată.

și tot restul.

p-ăștia nu-i suport eu, pe impostori.

sunt (din nou) inundații în România. cam pe unde au mai fost, din ce se aude la TV. unii vorbesc deja, cu sarcasmul care îi șade tare bine românului, despre tradiția inundațiilor, sau inundații din generație în generație.

au fost create niște pârghii cu ajutorul cărora îi putem sprijini pe oamenii afectați de inundații – pe cei rămași fără case și gospodării, pe bătrâni care au muncit o viață și acum s-au trezit că mai au doar o pereche de cizme de cauciuc, împrumutate. Manafu a făcut o listă cu posibilitățile de a dona bani sau alimente pentru sinistrați.

am donat și eu câțiva euro prin sms, la numărul 876. un sms face doi euro. nu am spus că am donat ca să mă laud, ci pentru că mă întreb, așa într-o doară, cum se împart acești bani. oare câți cenți din cei doi euro ai mei i-am dat pentru necazul oamenilor? câți merg să acopere pierderea lor grea – casa luată de ape,  animalele pierdute etc.? câți cenți merg, dimpotrivă, să acopere prostia și reaua voință?

am auzit despre familii care au pățit necazul și în anii trecuți, dar n-au binevoit să se mute din calea apelor. și-au făcut casa tot în pantă, cum s-ar spune. am auzit de defrișări ilegale care au favorizat nenorocirile care se petrec acum. de mult am început să aud de astea, din anii 90.

am auzit un ”cadru didactic” certându-se la televizor cu președintele țării, într-adevăr ca o țață, acuzându-l că guvernanții au mințit-o, nu i-au crescut salariul așa cum au promis, ba chiar i-l reduc acum cu 25%. asta în contextul în care președintele s-a găsit să întrebe – ce inspirație… – dacă avea asigurare de locuință. și mă gândesc așa: că nu sunt atâția cenți în cei 2 sau 4 sau 400 sau 400.000 de euro pe care i-am putea dona noi toți sinistraților, cât să acopere toate problemele astea.

nu sunt, pur și simplu nu sunt.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva