You are currently browsing the category archive for the ‘lectii de bun simt’ category.

250920101039

eu sunt mulțumit că am participat sâmbătă, 25 Septembrie, la acțiunea de curățenie organizată de Let’s Do It Romania. am făcut parte dintr-o echipă inimoasă de 8 persoane (2 băieți și 6 fete). Împreună am strâns peste 50 de saci de gunoaie, pe lângă aeroportul de la Cornetu.

250920101041

la drept vorbind, ce am făcut noi a fost că am semi-ecologizat un pârâu transformat de locuitorii acelor meleaguri în groapă de gunoi. am găsit haine, pet-uri, o mască de  mașină cu număr cu tot, o plasă de pește care a umplut 3 saci, o groază de  materiale de construcție aruncate pe-acolo, un scaun de răchită, vreo două butoaie de murături (din fericire goale) etc.

250920101038

cam cu mulțumirea asta am rămas. despre implicarea statului român – statul care păstorește cetățenii aruncători de gunoaie – vorbește pe șleau Chinezu aici. oamenii politici sunt mult prea ocupați să-și înfigă pumnalele în spinare și să creeze haos ca să mai aibă timp și de puțină curățenie. no further comment…

LATER EDIT – sunt onorat că am muncit alături de: Ștefania Cochină, Bogdan Zarchievici, Ana Tudose, Mădălina Pavel, Andreea Huivan, Alice Kais și cred că a mai fost o persoană, BZ!

de multe ori îi descriem pe alții ca fiind nesimțiți. uneori le-o spunem în față. la semafor, la coadă la magazin (asta mai demult, când nu trăiam așa de bine în România și mai existau cozi…), la cinema, când sună telefonul în timpul filmului.

m-am tot întrebat ce înțelegem de fapt prin sintagma asta: ”nesimțitule!” păi, un om care nu e simțit și ar face mai bine să fie. dar un om simțit ce e? e un om care simte sau care are bun simț, adică simte bine. simte corect.

ce trebuie să simtă oamenii, ca să treacă drept oameni simțiți, cu bun simț? gândiți-vă bine și veți realiza că, de fapt, avem pretenția să simtă ce ne dorim și să nu ne împiedice (ba chiar să ne ajute) să obținem. bine, și noi la rândul nostru am face bine să ne dorim chestii care nu le mutilează altora dorințele și spațiul personal.

sunt situații și situații. dacă vreau să stau jos în autobuz dar nu e niciun loc liber, nu consider că bătrâna din fața mea e nesimțită că nu se ridică să-mi cedeze scaunul. ea, despre mine, așa ar putea considera. dacă asculți muzică la telefon în același autobuz, cu sonorul dat la maxim, după părerea mea ești nesimțit, pentru că nu simți corect care ar fi dorința puternică a majorității oamenilor din acel autobuz: să nu fie nevoiți să suporte un DJ chiar în acel loc.

nesimțirea și bunul simț sunt noțiuni relative la un cadru social, agreat de majoritate. nesimțit este cel care violează unele norme de comportare acceptate tacit sau explicit de majoritatea cetățenilor. să ai bun simț poate să însemne însă mai mult decât să nu fii nesimțit. să ai bun simț înseamnă să fii sensibil la spațiul privat al celor din jur și să ai grijă să nu-l invadezi, ba chiar să-l protejezi. este primul pas, de o politețe aproape elementară, către altruism.

bun simț are cel care întreabă dacă nu cumva deranjează să-și aprindă o țigară, într-un grup aflat în aer liber, la o terasă. bun simț are cea care nu te întrerupe când vorbești, ci te lasă să termini ce ai de zis (în condiții rezonabile). cea care nu folosește tot parfumul înainte să iasă din casă. cel care spune ”te rog” și când ar putea să spună ”vreau!”

mi-ar plăcea să stau câteva zile și să inventariez acțiuni care vădesc bun simț. aș face o listă mare, în oglindă cu acțiunile opuse lor – cele nesimțite, aș tipări lista asta pe un banner imens și aș agăța-o de Teatrul Național.

am vorbit într-o lecție anterioară despre cum să eviți să-ți tai unghiile în autobuz, sau în public. ei bine, se pare că unii dintre cursanți nu au înțeles bine. unghiile trebuie tăiate, și curățate și pilite și dacă vă face plăcere lustruite și manichiurizate. spuneam doar că nu în public. dar TREBUIE, și eu zic că trebuie tăiate toate.

pentru a face lucrurile mai simple, vă reamintesc că omul are două mâini și 10 degete, câte 5 la fiecare mână. atunci când vă tăiați unghiile, aveți de retezat 5 unghii de la mâna stângă și, atenție, 5 de la mâna dreaptă. unghia de la degetul mic este o unghie ca oricare alta și nu ar trebui să se bucure, conform standardelor bunului simț, de un tratament preferențial.

există un curent de opinie care susține contrariul și pe care îl critic cu aplomb. adepții acestui curent sunt cunoscuți îndeobște drept unghiulongi și se caracterizează prin aceea că preferă să-și lase unghia de la degetul mic mai lungă decât celelalte unghii.

pe lângă aspectul total inestetic pe care îl dobândește astfel mâna, unghiulongul violează, prin filosofia sa de viață, cele mai elementare norme de igienă. pentru că el nu se mulțumește doar să-și lase unghia lungă, așa de amorul artei. nu! îi dă funcții practice, îi dă un rol decisiv în viața lui. unghia lungă de la degetul mic se ascute frumos la vârf, astfel încât să poată servi, după caz, drept: zgârmătoare în ureche, scărpinătoare după ceafă sau în alte locuri transpirate, scobitoare pentru resturile alimentare rămase între dinți, scobitoare pentru resturile de orice natură strecurate sub alte unghii etc. ”etc.” poate însemna, de exemplu, că unghia specială se folosește pentru a pune sare în mâncare…

desigur, unghiulongul este un personaj convins de justețea convingerilor proprii, care cu greu se va lăsa convins să-și schimbe filosofia de viață. acest articol este însă destinat sufletelor pure, angelice, care recunosc adevărul învățăturilor de bun simț anti-unghiulonge. articolul are, de altfel, un rol pur prevenitor. știu că nu v-ar trece vreodată prin cap să vă puneți sare în mâncare cu unghia, dar nu strică să înăbușim din fașă orice ispită diavolească de a ne lăsa unghia mică să crească… mai mult decât este cazul.

mă îndrept spre ghișeul Petrom (de la televizor, cei cu țara lui Ardei…), ca să cumpăr câteva sticle cu apă distilată. un angajat spală pe jos cu furtunul, stropind fericit.

ma gândesc să nu-l ocolesc prin față, unde tocmai stropea, ci să trec de el prin partea lui. când ajung la 2 metri de el, întoarce brusc furtunnul spre mine și mă stropește pe pantaloni, destul de zdavăn. mă opresc.

– poftim, treci! zice.

– m-ai stropit! zic.

– hă hă, pardon! nu te-am văzut…

– eram la doi metri de tine… îmi exprim eu nedumerirea. și erai cu fața!

– hai domle că nu ți-am spart capul, du-te-n treaba ta! face el.

– eu mi-aș cere scuze în locul tău, îndrăznesc, după ce am stropit aiurea pe cineva.

– păi am zis pardon, ți-ajunge! hai cară-te și nu mă mai f… la cap!

– când ești prost (m-a luat gura pe dinainte, am vrut să zic: când faci o prostie; nu că mi-ar părea rău), măcar nu mai faci gura mare…

– așa sunt eu, prost! băga-mi-aș picioarele să-mi bag în voi de înțepați…

plec să iau apa distilată, deja amuzat de întâmplare. cer, plătesc, mi se pun 3 sticle de 1,5 l în față și mi se dă bonul.

– o pungă? întreb.

– punga nu ține! zice răstit omul de la casă.

– dă-mi totuși o pungă, o țin în brațe… cum le iau așa?

îndeasaă nervos sticlele în pungă. una tot cade, nu vrea să stea în picioare.

– NAȚIA MĂ-TII de sticlă!!!! zice omul și îmi întinde punga prin ghișeu.

plec.

atât.

intelectualul de Crăciun devine foarte profund. profunzimea lui se manifestă printr-o reacție de respingere categorică a superficialității altora. intelectualul, de Crăciun (și de Paști) mai mult ca oricând, nu suportă frivolitățile – goana după cadouri, moșcrăciunii multiplicați fără număr, cărucioarele pline până la buză de cozonaci, cărnuri și alte tipuri de crăpelniță, colindele lui Hrușcă (cel care i-a îmblânzit pumnii lui Chuck Norris cu ler – sau cam așa ceva, după cum spunea Poqe) etc. etc. Citește restul acestei intrări »

am constatat de ceva vreme (cam un an de zile, cred) o creștere îngrijorătoare a ratei de ridicare a ștergătoarelor mașinilor parcate undeva unde nu-i convine cuiva. uneori, acel cineva este îndreptățit să nu-i convină că i-a fost ocupat locul de parcare, pentru că este al lui și dă bani pentru el la ADP. chiar și în acest caz, dacă nu mă înșel, iar dacă mă înșel vă rog să mă corectați, legea spune că locul de parcare trebuie lăsat liber de ceilalți participanți la trafic după ora 17, când se presupune că se întoarce omul de acasă de la muncă și poate vrea să nu mai plece – se tolănește la televizor alături de cea mai bună prietenă – berea.

de cele mai multe ori însă acel cineva care ridică ștergătorul, cu o mână diabolică, nu are nici un drept să o facă. de multe ori o parchez pe Linda în spațiul public și îi găsesc ștergătoarele ridicate de către locatari ai vreunui bloc din apropiere care s-au obișnuit să parcheze acolo.

”E locul meu, domle! Aici parchez de când mă știu!”

cam asta ar putea aduce, ca argument, în sprijinul acțiunii lor vandalice.

mesajul pe care ei îl transmit este simplu: ”nu mai parca aici!” problema este că lipsește un canal pentru feed-back. aș vrea să-i pot transmite și eu un mesaj: ”pai unde ai vrea să parchez, dacă am o întâlnire de vreo două ore la un birou în blocul ăsta? și cu ce drept îmi ridici tu ștergătorul? mașina e proprietatea mea (nu știe că e de la tata, dar n-are rost să intru în detalii…), așa că n-ai voie nici s-o ștergi de praf, dacă nu-ți dau eu. și e pe spațiul public, nu pe locul tău de parcare. locul ăsta de parcare e al tău numai în capul tău!”

mă gândesc să mă înarmez cu o cretă și să scriu pe asfalt. dar pentru asta trebuie să mut mașina ceva mai încolo, iar între timp sigur cineva îmi va ridica ștergătoarele pentru că i-am ocupat locul…

”vedeta de televiziune Roxana Lornion, cunoscută publicului larg pentru rolurile din telenovele ”Viața” și ”Pasiunile Adelaidei”, are un amant cu 17 ani mai bătrân ca ea. vedeta va împlini pe 29 Noiembrie 23 de ani și spune că cel mai frumos cadou ar fi terminarea filmărilor la ultimele episoade din ”Viața”, care au epuizat-o.

duminica trecută, Roxana a fost surprinsă ieșind din magazinul Prosper de pe Calea Mihail Sebastian la braț cu un bărbat grizonat. cei doi au urcat într-un ML argintiu, cu numere de Bacău, care a demarat în trombă, nu înainte însă ca bărbatul să o sărute cu pasiune pe focoasa brunetă. întrebată de reporterii noștri cine este bărbatul, Roxana ne-a declarat în exclusivitate la telefon că este amantul ei, un personaj foarte influent în mediul de afaceri băcăuan, care vrea să nu atragă atenția presei asupra sa, mai ales că este însurat cu soția lui.

sursele noastre ne-au confirmat că bărbatul se numește Mădălin Pestrițu și este un om de afaceri de 48 de ani din orașul Bacău. mai precis, Mădălin Pestrițu vinde periuțe de dinți recondiționate, pe care le aduce din China și Tailanda. Pestrițu are un fiu. din investigațiile noastre de până acum, fiul, de 16 ani, nu are nici o amantă, dar chiulește de la școală și le cam trage la măsea.

întrebată despre proiectele sale de viitor, Roxana Lornion a mărturisit că nu știe ce va face în 2010, dar intenționează să pozeze în pictoriale incendiare pentru 2, 3 sau mai multe reviste autohtone. de asemenea, se află în discuții pentru o colaborare cu cunoscutul interpret Enzo Simpaticul, cei doi vrând să înregistreze un album împreună.”

nu știți cine sunt Roxana Lornion și Mădălin Pestrițul? cum se poate – doar sunt pline televiziunile și ziarele de ei! dacă chiar nu știți, felicitări! sunteți oameni serioși, nu citiți tabloiduri și nu vă încărcați mintea cu mondenitățuri, vorba radio-ului, inutile…

Nikon mi-a făcut un frumos cadou, când mi-am cumpărat D80-ul de la ei, la buy-back. (a-propos de D80, de care eu sunt foarte mulțumit, am întrebat în Israel într-un mall, la un magazin cu camere de fotografiat: cât face unul? mi s-a răspuns cam fără chef: e un model vechi, nu-l mai avem!)

oricum, frumos cadou, cum spuneam: un abonament pe 6 luni la National Geographic, să mai vadă și ochiul meu fotografii miștoace din lumea asta, pe hârtie lucioasă, să mai primească la cunoștință și creierașul despre diferite locuri și evenimente de pe a noastră Terra.

National Geographic după un contact nedelicat cu Poșta Română.

National Geographic după un contact nedelicat cu Poșta Română.

National Geographic – National Geographic, hârtia hârtie și pozele poze, dar păcat că intervine și Poșta Română în ecuație. poștașul care o reprezintă pe doamna Poștă în relația cu mine găsește de cuviință să îndoaie revista în două când mi-o îndeasă în cutia de scrisori, nefăcând nici o diferență între National-ul meu și broșuricile de la supermarketuri, care ajung rapid la coș. nu mai zic că unele numere au sosit cu adresa mea, scrisă citeț (ce-i drept) cu pixul direct pe prima copertă.

nu știu câți bani ia Poșta Română de la National Geographic, nici ce salariu are tipul care mi-l livrează mie în cutia de scrisori. (nu mai vorbesc de cât de meschine sunt cutiuțele astea, cu formatul neschimbat de pe vremea lui Ceașescu). dar îi dau din ce în ce mai mult dreptate lui Petreanu, care a fost tratat cu dispreț de niște angajați Mediagalaxy: salariul mic nu e o scuză. nu poți să ceri tarif pe bun simț, oricât de puțin ai câștiga.

și-mi mai aduc aminte de frumoasa poveste a lui Zoli Butuc, despre mătură, care se încheie cu un sfat unguresc plin de miez: ”Gândeşte-te că dacă ea este bine mersi şi îşi poate face treaba, doar în mâna ta şi-o poate face. Nu fă de râs obiectul ăla!”

am găsit poza asta aici. a apărut în Cotidianul și a popularizat-o Ciutacu.

ceva nu e in regula, or is it me?

ceva nu e in regula, or is it me?

nu comentez decorul, deși asta a făcut senzație pe bloguri. comentez ținuta vestimentară a domnului ministru al Culturii. este inadmisibil ca un ministru al Culturii să fie îmbrăcat cu atâta prost gust. păi cum să-i educ eu pe cei care n-au avut parte de lecții de bun simț predate la vreme, de mama, de tata, de doamna educatoare – dacă crema intelectualității românești e așa o ciorbă?

domnule ministru, sincer – dumneavoastră considerați că merge? adică: cămașă albă, sacou gri, pardesiu negru, pantaloni bleumarin, pantofi maro și privire încrezătoare. nu merge domle, degeaba argumentezi matale!

un ministru al culturii trebuie să aibă cultură de toate felurile, chiar și vestimentară! părerea mea… așa că domnilor, nu faceți așa! ăsta e exemplu de ”așa nu!”. ținuta asta miroase a snob!

există anumite ritualuri de igienă corporală pe care e musai să le îndeplinești. te speli, te tunzi, elimini substanțe care nu-i mai sunt necesare organismului. vezi tu, faci ce trebuie ca să fie bine…

fa orice, dar nu-ti taia unghiile in public. macar nu pe alea de la picioare...

fa orice, dar nu-ti taia unghiile in public. macar nu pe alea de la picioare...

îmi pare rău să te anunț, în schimb, că nu ajunge, dacă vrei să fii un om civilizat. contează când și unde faci toate astea. sunt lucruri care se fac în public și lucruri care nu. cum se întâmplă de cele mai multe ori, problema e că te văd oameni. știu, igiena e un lucru natural. dar e și un lucru intim. oamenii fac asocieri – așa se întâmplă să îi deranjeze că te văd îngrijindu-ți tu corpul în public.

tăiatul ungiilor se asociază cu ceva mizerie și chestii mici care sar primprejur și pot nimeri în locuri în care nu ar trebui să fie. dacă eu sunt cu gândul la o cină hrănitoare în drum spre casă, iar tu îți tai unghiile în fața mea, în autobuz, se amestecă imaginile și obțin fragmente de ungii în loc de delikat, în ciorbă. urât! plus că nu știi unde sare unghia aia, s-ar putea chiar la mine în poală. caz în care reacția mea firească și de bun simț ar fi să te arunc pe geam cu tot cu unghieră sau foarfecă.

conteaza mult si ce inveti de mic

conteaza mult si ce inveti de mic

există de asemenea în anumite locuri o înțelegere greșită a nevoii de ușura organismul rapid de surplusul de substanțe. de cele mai multe ori lichide. unii oameni sunt de părere că o parcare în fața unui bloc, care are norocul să se învecineze cu zidul unei școli, este un loc la fel de potrivit pentru o ușurare din astea ca o toaletă publică.

nu-mi mai bat capul să explic aici motivele pentru care un astfel de comportament violează bunul simț feciorelnic. e dovadă de lipsă de pudoare și de prostie. ți se pare că nu te vede nimeni? exclus! întotdeauna se găsește cineva la un balcon sau la o fereastră, într-o mașină sau pe stradă, care aruncă un ochi întâmplător către îndeleltnicirea ferită.

te rog frumos să nu mai încerci să te justifici! dacă urinezi fără jenă în spațiul public ești nesimțit și gata! nu vreau să fiu nevoit să aplic metode de coerciție violente, la cursurile mele.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva