You are currently browsing the category archive for the ‘marketing și conexe’ category.

nu era cine știe ce lucrare – un simplu meniu pentru un club sau ceva local de fițe, unde au bucătar italian sau școlit prin Italia…

și stătea designerul la birou, cu grafica deschisă pe ecranul lui mare, Benq. iar clientul venise în ziua aia cu prietena lui, să vadă și ea meniul șă să-și dea cu părerea, că e și ea fată deșteaptă.

un text pe la sfârșitul meniului spunea așa: ”la desert, puteți opta pentru…” și urmau mai multe variante. designerul zice că a opta înseamnă să alegi una din alea, ceea ce pare să-ți interzică posibilitatea să alegi mai multe.

prietena clientului nu e de acord.

– deci a opta înseamnă a opta, dar nu neapărat pentru ceva. îți dau un exemplu – poți să spui: a opta dintre…, de exemplu. deci, pentru desert, puteți opta dintre…, și înțelege că poți lua mai multe.

– eu nu înțeleg așa, zice designerul, n-am mai auzit de formularea asta – a opta dintre…

– ba da, ba da, îți spun eu că e corectă, zice prietena clientului, că doar m-am pregătit pentru facultatea de drept și știu bine că apărea prin testele alea, e corect așa, deci pune așa…

și se termină întâlnirea. și zice designerul către prietena clientului:

– și cum e la drept?

– am spus eu că sunt la drept? a răspuns ea foaaaarte surprinsă, de parcă cineva îi punea vorbe în gură. sunt la relații internaționale saualtcevadegenulăstaoricumnudrept!

– spuneai mai devreme de examenul pentru facultatea de drept, că te pregăteai de examen.

– păi și am spus eu că am și intrat?

adevărul e că nu a spus, doar am fost de față.

adică n-am fost, dacă e s-o spun p-a dreaptă, dar mi-au povestit băieții :D.

azi am comandat o pizza iar colegii mei câte o ciorbă. ne era foame. da, ne era foarte foame.

au zis că vine în maxim 60 de minute.

am sunat noi după vreo oră și un sfert – unde sunteți cu mâncarea noastră?

păi stați să vedeți, că a plecat un băiat care e nou și nu prea știe zona. a zis că știe, dar se pare că nu știe, îl pun să vă sune.

ne sună. îi explicăm. Alex, băiat bun, ne sugerează să nu sărim la gâtul lui, că e și el nou și probabil e ud că a greșit adresa și i s-a răcit mâncarea. bine, nu-l torturăm când intră, ba îi lăsăm și-un mic bacșiș.

individul nu-și cere măcar scuze.

una din ciorbe s-a vărsat, pizza s-a sleit. Alex renunță să mai mănânce.

serviciile sunt proaste, nu? ce simplu e să arunci cu piatra. dar eu lucrez ca prestator de servicii și știu și cum e să vrei să prestezi servicii de calitate, să-ți dai toată silința, și să nu aibă cine să vadă asta. deci și prestatorii de servicii și beneficiarii sunt de multe ori la pământ.

ce ne rămâne de făcut? să ne apucăm de lucrat pământul ca să ne producem mâncarea singuri și să nu mai fie nevoie să câștigăm bani ca să-i dăm pe pizza?

„Never say I’m sorry!” pare să fie legea de căpătâi a comerciantului român.

judecați următoarea istorioară: cineva se duce să cumpere cercei pentru o fetiță. îi cumpără vineri seara și are nevoie de cerceii respectivi duminică. are proasta inspirație să cumpere de la B&B Collection, din magazinul Victoria. alege cerceii care îi plac, plătește, pleacă fericită.

ajunge acasă și se uită, desigur, din nou la cercei. ce constată, cu neplăcere? că a cumpărat doi cercei, dar nu o pereche. unul e mai lat, altul mai îngust, unul are cu o pietricică mai mult decât celălalt. hai cu ei înapoi, sâmbătă dimineața. ei, acum începe circul!

vânzătoarea de la B&B Collection îi spune: duduie, nu pot să ți-i primesc înapoi! procedura noastră e foarte strictă – trebuie să mergeți cu cerceii la service-ul nostru și să vă întoarceți cu o garanție că sunt cercei de aur de 14 karate, pentru că nimic nu-mi garantează mie că dvs. nu ați venit cu altă pereche de cercei, din aur de calitate mai slabă, de 9 karate.

duduia: *&^*&^ *&^*&^%^$^% )(#$@#@!$#@!#@!!! cum adică doamnă, nu mă recunoașteți, eu am fost aici aseară și am cumpărat cerceii! dați-mi alt cerceluș care să fie pereche și hai să ne vedem de treburile noastre, fiecare de a lui!

vânzătoarea: a, păi nu așa! nu vă putem primi cerceii! și frate-miu dacă vine cu cerceii înapoi de pe o zi pe alta, eu nu-i primesc până nu-i verifică service-ul. așa e procedura!

duduia: da’ procedura e să-mi vindeți mie o pereche de cercei sau cercei desperecheați?

vânzătoarea: eu v-am vândut cercei buni, de aur de 14 karate…

duduia: și eu pe ăștia vi-i aduc înapoi! numai că mi-ați vândut un cercel și încă un cercel, nu o pereche de cercei, așa cum cumpără oricine de când e lumea și pământul. cum îndrăzniți să mă bănuiți că vreau să vă înșel, când dvs. m-ați înșelat pe mine și nu mi-ați vândut marfa cum trebuie de la bun început!

vânzătoarea: trebuia să vă uitați mai bine! e omenește să greșim și noi, doar nu suntem roboți! vina e a dvs. așa cum este și a mea!

duduia: !$#@!$#@ _)(_)*(&(* _|_! nu sunteți roboți? dar când vine vorba de proceduri văd că sunteți roboți! pot să vorbesc cu șeful sau șefa dvs.?

vânzătoarea: eu sunt șefa de raion. șefii mei nu pot să-i azi, în nici un caz nu pot să-i sun ca să-i deranjez cu așa o problemă…

duduia: iar sunt și mai mică, nu? deci luni mă duc la service și mă-ntorc cu garanția și vreau banii înapoi!

vânzătoarea: nu vă putem da banii înapoi, puteți să vă alegeți alți cercei…

duduia: ce să fac cu alți cercei, că mie-mi trebe mâine! să faceți bine să-mi dați banii înapoi!

vânzătoarea: ba nu, asta nu vă pot garanta.

duduia: și de ce trebuie să umblu eu la service-ul dvs. pentru o gafă pe care ați făcut-o dvs?

vânzătoarea: puteți lăsa cerceii la noi și îi trimitem noi la atelierul nostru, dar durează o săptămână…

duduia: !#@!#@! )(* ^%^%$!

după care duduia s-a hotărât să verifice la alt bijutier dacă cerceii sunt într-adevăr de 14k și a început să caute pe net un nr de la protecția consumatorului. pe care l-a și găsit. și a aflat și o adresă de mail unde va face o reclamație pe adresa B&B Collection. și o să vedem la ce rezultat va ajunge, pentru că a promis că mă va ține la curent.

dar ce nu pot eu să înțeleg din toată situația asta e: cum, frate, după ce i-ai dat omului cercei desperecheați, nu ai bunul simț să spui: e vina mea, îmi pare nespus de rău, sunt dezolată, iertați-mă, dar astea sunt procedurile! Doamne, ce rău îmi pare, veniți luni și dacă nu mai vreți alți cercei, facem tot posibilul să vă dăm banii înapoi…

păi vânzătorul japonez își făcea seppuku în direct, madam vânzătoareo! e vina clientului că i-ai dat cercei desperecheați? e vina lui că i-ai vândut o marfă proastă? poate pe străzile din Ierusalim, unde încearcă să te fraierească arabii, nu într-un magazin dintr-o capitală europeană!

later edit: ”duduia” și-a luat până la urmă banii înapoi. asta după ce a trebuit să umble pe cheltuiala ei până la atelierul B&B de la magazinul Unirea și să primească de-acolo rezoluția: se returnează contravaloarea. ca să fie cu inima împăcată, s-a dus și până la ANPC-MP (pentru neinițiați – Autoritatea Nationala pentru Protecția Consumatorului, Metale Prețioase) și a verificat și acolo dacă aurul avea într-adevăr 14K. avea. și tot ca să fie cu inima împăcată, a făcut reclamație la OPC București, pe mail. deocamdată așteaptă răspuns.

A! după ce i-a dat banii înapoi, șefa de raion (vânzătoarea) i-a spus: Ne cerem scuze…

nu face nimic… oricând!

când am avut bursa de un an de zile în State, am participat la un eveniment organizat de un NGO pentru copii. era vorba de niște copii de la o grădiniță specială, dedicată celor cu probleme în familie, mai săraci, mai părăsiți de părinți, mai abuzați. copii mai amărâți.

am fost voluntar la evenimentul respectiv, care se petrecea pe un câmp și însemna atât: noi voluntarii trebuia să ne jucăm cu acei copii și să-i facem să se simtă bine și să uite de griji, măcar pentru duminica aceea. organizarea era așa: NGO-ul respectiv adusese la fața locului niște mașini de golf. niște manageri se plimbau cu ele de colo și dăseau indicații. pregătiseră o serie de jocuri în aer liber și le implementau în ordine. o tipă cu o stație mare în mână monitoriza de la distanța activitatea și transmitea din când în când mangerilor: ”the kids in sector A are getting bored by the wheel game, take them to sector C and split them in 2 groups, make them pull the rope over the line; sector C, move the kids you’ve got there to the bow and arrow setting, it’s free now…

când vreun manager ni se adresa nouă voluntarilor, nu ne spunea: ”du-te și tu  și învață-i pe ăia mici de-acolo să tragă cu arcul”, ci ”I need you to go to sector D and organize the kids there into two crews and do a Robin Hood thing…” după care îmi explica cum să-i vrăjesc să participe la un concurs de tras la țintă cu arcul. câștigătorul primea titlul de Robin Hood. trebuia să mă asigur că plozii știau cine a fost Robin Hood; dacă nu știau, trebuia să le explic.

bun.

de curând am fost să fac niște fotografii pentru o companie. lucrăm la un catalog de prezentare pentru ei. dimineața m-am prezentat la întâlnirea cu unul din directorii lor, care nu ajunsese încă la birou. l-am sunat. da, uitase că trebuia să ne vedem. dar să vorbesc cu cutare și să iau un șofer de la ei, să mă ducă unde aveam nevoie cu o mașină. cutare nu știa despre ce e vorba, a trebuit să-l sune pe director să se convingă că nu-l aburesc.

după vreo jumătate de oră s-a găsit un șofer. am plecat. de pe drum, l-am sunat pe director să mă asigur că oamenii din locul spre care mă îndreptam știau de mine și mă vor lăsa să intru. directorul de-acolo nu răspundea la telefon, mi-a zis directorul meu. dar să mă opresc la o benzinărie să beau o cafea, că sună și mă rezolvă în scurt timp. l-am sunat tot eu. în sfârșit, am fost și am tras în poză ce trebuia să trag.

nu vreau să fac o comparație între România și SUA. vreau doar să sugerez că tare mult se înșeală cei care cred că în America e libertate deșănțată, cum văd ei în filmele de Hollywood – polițiști care scot pistolul în pofida regulamentului, tâlhari isteți care scapă șmecherește de brațul lung al legii. un haos, ce să mai, în America asta. America e super-organizată, de-aia e No. 1. totul acolo este procedurizat și standardizat.

am avut un job în campus și mi-au făcut niște acte să mă ia în evidență. la noi birocrația e nimic. dar acolo m-a luat o domnișoară zâmbitoare, mi-a pus un pix în mână și mi-a marcat cu o cariocă portocalie exact câmpurile pe care trebuia să le completez eu dintr-un formular de vreo 6 pagini. restul a completat ea. managerii ăia de la câmpul de joacă implementaseră un aparat organizatoric exagerat în raport cu spiritul evenimentului și cu simplitatea acțiunilor de-acolo. dar aparatul funcționa pentru cazuri mai complexe, iar cazurile mai simple nu erau lăsate la voia întâmplării din acest unic motiv – că sunt simple.

în țările unde se trăiește bine și civilizat lucrurile sunt organizate, procedurizate. oamenii au habar ce fac, știu care le sunt ”atribuțiile”. mecanismul e uns. dar acesta este, desigur, doar un comentariu prea lung pentru o zi de luni.

Uitați-vă la Piticu pentru detalii.

Și mai uitați-vă și la acești vectori de pe shutterstock 😀 (via @zaineasca)

Ce e mai trist: rușinea pe care ne-o aruncă în ochi Ministerul Turismului sau faptul că, de fapt, deep down there, noi habar n-avem cine suntem? Noi, ROMÂNII…

acesta este furtunul care a înlocuit furtunul spart, (știți povestea cu domnul Ghiță) – ca să înțelegeți în ce condiții înghesuite a lucrat:

în aceeași zi cu povestea furtunului de apă, am mâncat pentru prima dată la Kopel’s, la Copolovici. calitatea slabă a fotografiei nu reflectă aromele deosebite ale unui piept de pui cu sos de smântână și roșii uscate. delicios!

în aceeași seară, am mai fost la un restaurant în care trona, pe un perete, acest tablou apetisant. eu l-am botezat imediat: România de azi.

asta pare să fi devenit o modă prin București:

iar acesta este un câine de la Mânăstirea Cotmeana, care are niște ochi… care are doi ochi, dar într-un fel!!!

atât.

deși le urăsc, nu pot să nu recunosc evidența: tabloidele merg de rup!

nu ai ce să le faci, nu ai cum să le iei primul loc din clasament. vor merge în continuare, până în momentul în care fiecare puștan de 7 ani de pe lumea asta va ști să citească și prima lui lectură va fi Apologia lui Socrates, de Platon – adică vor merge pentru totdeauna.

a durat mult, la mine, până să mă obișnuiesc cu gândul. cu gândul că majoritatea oamenilor vor citi, din când în când sau în primul rând, tabloide. aseară m-am obișnuit cu ideea, și recunosc că tocmai citind un tabloid – în singurul loc de pe lumea asta în care există șanse să-mi pice mie sub ochi o astfel de fițuică.

tabloidele vor merge mereu pentru că:

– acolo citești lucruri ușurele pe care le uiți înainte de a te spăla pe mâini, adică te ajută la modul perfect să PIERZI TIMPUL

– nu trebuie să faci efort nici cât un copil de clasa a II-a să înțelegi ce se spune, sunt povești pe lângă care Capra cu 3 iezi e lucrare științifică – Bote a bătut-o pe Bianca, care e o nerecunoscătoare și-o… că el i-a plătit chiria pe un an și ea îl înșeală cu diverși etc., adică ÎȚI ODIHNEȘTI NEURONUL

– cel mai important, ești adus dintr-un singur paragraf în postura de a emite judecăți morale – activitatea preferată a oricărui animal social, adică ÎI JUDECI PE ALȚII FĂRĂ EFORT

nu trebuie să înțelegi decât că cineva a făcut ceva și tu poți să judeci dacă a făcut bine sau rău. nu există criterii, nu există valori. există PĂREREA TA.

de asta vor merge întotdeauna tabloidele, pentru că îți întrețin iluzia că, oricând, în legătură cu orice, ai și tu o părere. numai că orice-ul nu e chiar orice, ci nimicuri pentru reduși mintal.  iar părerea ta contează fix pentru tine și colegii / ele de bârfă. nimeni altcineva nu dă doi bani pe ea!

de-aici încolo încetează analiza și începe treaba – construirea ofertei alternative.

v-am povestit ce-am pătimit cu trecerea abonamentului Cosmote de pe persoană fizică pe firmă. cum mi-au facturat un abonament în plus, adică mi-au facturat și abonament în avans pe persoană fizică și pe persoană juridică.

v-am povestit că, după lupte seculare la telefon și în persoană, la sediul lor din Romană, am reușit să fac dreptate și să-mi restituie banii. adică așa mi-au promis, că mi-i scad din următoarea factură. și vine următoarea factură (mai precis nu vine! dar Cosmote mă tot somează să plătesc, iar eu până nu văd desfășurător nici nu mă gândesc, pentru că știu de-acum că Cosmote cam trage la cântar…) și cum nu plătesc, îmi taie telefonul.

sun. și zic: donșoară scumpă, mi-ați tăiat telefonul, dar eu n-am primit factura prin poștă și, din nou, suma este foarte mare. era vorba să-mi scădeți un abonament pe care mi l-ați facturat aiurea luna trecută. ”nu se poate să vi-l fi facturat aiurea”, zice duduia relaționară cu clienții. și începe să-mi explice procedura cretină pe care deja o învățasem pe pielea mea luna trecută.

zic: stați, piua. astea sunt lucruri pe care deja le-am bifat, pe mine mă interesează banii înapoi. am făcut o cerere, s-a analizat, mi s-a spus că se deduc banii din următoarea factură. ”nu există nici o cerere” zice donșoara, imprudentă. eu sar în aer, vociferez, gesticulez (într-un limbaj decent, că eram cu mama în mașină și eu sunt bine cresct, oricum).

”nu am ce să vă fac” zice, ”trebuie să plătiți”. zic: dacă e vorba pe-așa, mai bine reziliez contractul. duduia zice că bine, să-l reziliez, treaba mea. și se mai uită ea pe niște monitoare de-ale lor pe-acolo (că mă ținea câte 5 minute să aștept la telefon până verifica ceva) și mai zice, sfioasă:

”aaa, dvs. ați făcut cererea de restituire a banilor ca persoană fizică!” BUNĂ DIMINEAȚA! fac eu exasperat. ”da, așa da, o astfel de cerere există, dar nu știu de ce nu s-a dedus abonamentul.” păi, nu prea știi tu multe, îmi zic în sinea mea.

în fine, l-au scăzut, am plătit. dar tot am rămas cu senzația că am plătit un abonament în plus. adică am impresia că l-au mai pus o dată, și luna asta, pe ăla de persoană fizică. deja nu mai pot să urmăresc tot circul. și uite-așa duc o viață tristă, sub impresia că îmi prestează servicii o companie hoață.

Cosmote.

Oana Felipov îmi spunea când i-am luat interviu (în curând pe ecrane) că mai toți studenții de la Arte Plastice din generația ei visau că vor ajunge Philippe Starck. sau se comparau în mintea lor cu alți mari designeri, pictori, sculptori, bijutieri etc. – ca care voiau ei să ajungă când vor fi mari.

Oana, din fericire pentru ea, a plecat urechea la spusele unui profesor înțelept care s-a străduit să le transmită următorul mesaj, astfel încât plozii creativi să bage bine la cap și să nu fie frustrați și nefericiți mai târziu: 1% sau pe-acolo din absolvenții acelei Facultăți aveau să ajungă mari pictori sau artiști profesioniști. mult mai puțini de-atât aveau să ajungă în viața lor la nivelul lui Starck sau al altora ca el. restul ar fi făcut bine să bage la cap chestia asta, să-și cântărească bine forțele și să profite de timpul petrecut în facultate pentru a învăța bine o meserie. pentru că și designul și alte frumuseți au partea lor de meserie – cea mai laborioasă și mai grea, mai rutinieră. și indispensabilă.

cei ca Starck sunt ”the lucky bastards”, zicea Oana. ei sunt foarte puțini. pe sprânceană. dacă vrei să fii ca ei, nu ai nimic de făcut (zic eu, pentru că m-am tot gândit la discuția asta) – pur și simplu ești ca ei. și dacă ești ca ei, vei ști ce să faci ca să ajungi acolo unde trebuie să fii. dacă trebuie să fii undeva, eu zic că te duci. singur.

(pentru că Starck nu cred că a ajuns să facă tot ce a făcut pornind cu gândul: eu vreau să fiu bogat și celebru și să fac cele mai meseriașe designuri din lumea asta; probabil că avea și idei din astea, dar sunt convins că principalul său gând a fost să conceapă lucruri care să răspundă unor probleme – și anume impecabil. dacă nu a fost ăsta principalul său gând, chiar e un lucky bastard că a ajuns unde a ajuns).

dar mă mai frământă un gând, în urma discuției cu Oana. bun, nu toți suntem născuți să ajungem la nivelul la care sunt cei pe care îi admirăm. unii sunt mai norocoși, sau mai creativi, sau muncesc mai mult. să zicem că ne vedem de treabă și învățăm să ne facem bucățica noastră așa cum se cade, fără visuri de mărire.

dar ce te faci când, în țara în care trăiești, nu doar că e mult mai greu să scoți capul în lume cu produsele muncii tale, dar nici măcar munca ta onestă de nivelul 2 nu este apreciată și recompensată corect? să zicem că treci peste frustrările tinereții și nu mai vrei să fii marele artist. mi se pare chiar mai greu să treci peste frustrările vârstei mature când vezi că mulți în jurul tău nu dau doi bani nici măcar pe omul muncitor și corect cu munca lui.

am zis.

să presupunem că ne sună Irinel Columbeanu să ne roage să-i facem un site. sau să lucrăm la brandul personal: IRINEL. Irinel nu este un nume foarte masculin, trebuie să recunoști. ”irene”, în elină, înseamnă ”pace”. pacea este un concept mai degrabă feminin (mă pun bine cu doamnele), de unde și sonoritatea mai dulce a numelui, poate.

avem această provocare: construiește brandul IRINEL și poziționează-l ca pe un tip performant, decis, consecvent, coerent, sobru, metalic, dur, dinamic, rapid + toate trăsăturile tipice pe care lumea mondenă le atribuie unui businessman în plin avânt. fă research. asociază vizual IRINEL cu lucruri masculine și puternice. găsește o metodă să maschezi sonoritatea moale, catifelată. dă-i războinicului afacerist o față mai prietenoasă, ca să-i poți justifica numele. bagă din top.

ei, și după toate astea, cum să te duci la o prezentare la domnul Columbeanu, cu slide-urile meseriașe pregătite, cu o propunere de layout pentru un blog meseriaș, cum să te uiți în ochii lui și să-i explici calitățile logo-ului, fontului, sinergia culorilor, dinamismul liniilor și câte și mai câte – ei! cum să te uiți în ochii lui, să-i strângi mâna și să nu te bufnească râsul, când pe tine (tu care faci prezentarea), în copilărie, te dădea bunica la fund, când te iritai, că erai copchil sensibil și gingaș, cu cremă Irinel, făcută de Nivea la Brașov?

cum? 😀

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva