You are currently browsing the category archive for the ‘politice’ category.

duminică seara m-am întâlnit cu bunul meu prieten și fost coleg, Andrei, la o nuntă a altui bun prieten și fost coleg. la nuntă, ce să faci, mai tragi o sârbă, mai tragi o bere dacă nu ești cu mașina, mai bagi o sarma, un pește, un strugure, mai spargi un balon mai etc.

și, desigur, printre altele, mai bagi o discuție politică. și zice Andrei: eu nu sunt de acord cu protestele astea! așa e el, mai direct, n-ar fi bun să-l invite ăștia pe la show-urile lor politice, că nu le învârte pe după virgulă până amețești, le zice de-a dreptul. zice: eu nu sunt de acord cu ăștia care își iau banul de la Stat și ies să strige în Piața Victoriei.

de ce mă nu ești de acord? nu le-a tăiat 25%? le e și lor greu – la profesori le-au promis bani și nu le-au mai dat…

mă, știi câți sunt prin instituții și plimbă hârtii! știm toți foarte bine. câți o ard pe-acolo și papă bani degeaba. stau 8 ore și fug acasă. păi eu muncesc frate pentru banii pe care-i iau. eu zbor dacă nu-mi fac treaba, dacă nu am rezultate. și sunt evaluat și presat și pierd și nopți la birou. ăștia s-au obișnuit la căldurică. știi cum e: un băiat are tata, ia să-l bage tata pe el undeva la stat, să ia niște bani, nu mulți, dar siguri! și să aibă viitorul asigurat. și îi amputează pe ăștia de mici, habar n-au ce e cu ei, nu știu nici o meserie, nu știu să facă nimic!

lasă-i mă să înoate! a mai zis Andrei.

nu știu dacă le-a zis pe toate cele de mai sus sau cam ăsta era spiritul discuției și restul am pus de la mine, dar asta a zis-o și mi se pare că dă mult de gândit (nu neapărat în lumina protestelor recente sau viitoare, ci așa în general): lasă-i mă să înoate!

Anunțuri

România nu este încă o țară civilizată pentru că aici nu funcționează instituția amenzii. acesta este crudul și banalul adevăr. dacă ar funcționa instituția asta a amenzii, eu sunt gata să pariez că în România ar veni, în decurs de câțiva ani, de două ori mai mulți turiști străini.

1. instituția amenzii este fundamentală pentru un stat democratic modern. democrația, dintr-un punct de vedere mai ”economic”, se rezumă la libertatea indivizilor de a face contracte. nu le respecți, plătești. aici intervine garantul democrației, Statul, prin instrumente specifice, cum e amenda.

2. cum ar trebui să funcționeze instituția amenzii. amenda este penalizarea pentru nerespectarea unui contract. să luăm drept exemplu șoferii bucureșteni. din momentul în care au pus mâna pe permisul de conducere, ei au făcut un contract cu ceilalți participanți la trafic și cu Statul, angajându-se să respecte niște reguli. ai parcat aiurea? plătești. ai depășit coloana la semafor pe linie continuă? plătești. ai călcat pietonul pe trecere? plătești. cât o să mai tot plătești? până te potolești.

singura regulă care garantează buna funcționare a instituției amenzii este: amendează pe oricine încalcă un contract, de oricâte ori îl încalcă.

3. amenzile și mentalitatea. destul de repede după Revoluție, a apărut un cuvânt nou, magic, în limbajul analiștilor (alt cuvânt nou): mentalitate. toți au început să trâmbițeze că avem nevoie de o schimbare de mentalitate. asta, după umila mea părere, este o prostie cât casa. discutăm despre niște probleme concrete: mizerie pe străzi și prin păduri, trafic haotic, evaziune fiscală la toate nivelurile etc. cum rezolvăm? printr-o schimbare de mentalitate. adică o stăm și o să așteptăm până când oamenii, prin cine știe ce minune, dacă se poate televizată, vor deveni deodată buni.

până să schimbăm mentalitatea, avem nevoie să schimbăm, imediat, comportamentul. cu pedepse. cu amenzi.

4. amenzile și bugetul. acum ceva vreme, nuș’ câte mii de polițiști au ieșit în stradă și au strigat niște lozinci amuzante în față la Cotroceni. și au aruncat cu caschete, se pare. s-au crezut foarte speciali, pe chestia asta. printre altele, erau supărați că li s-au redus salariile. eu am o propunere pentru Guvernul României:

dați-le polițiștilor jumătate din banii încasați din amenzi, să-și completeze salariile reduse, iar cu cealaltă jumătate scoateți țara din criză. și cu asta am făcut și reforma morală despre care ne tot aburesc politicienii că o vor face ei, uite-acuș…

în Ziua de Cluj apare această știre. pe scurt, e vorba de niște băieți care filmează, dintr-o mașină, ce se petrece în mașina din fața lor. o tânără (nu știu cum au verificat cei de la Ziua de Cluj că e clujeancă, probabil numărul mașinii li s-a părut un indiciu suficient) iese pe geamul mașinii și se dă puțin în spectacol. e doar în sutien, iar la un moment dat își dezgolește sânii cu totul.

nu știu exact de ce, dar asta mi-a amintit de școală. să presupunem că tânăra este o elevă de liceu – de altfel, ar fi cam vârsta obișnuită pentru astfel de… expuneri. să zicem că are cam 17-18ani. vă puteți imagina ce e în capul ei? aveți idee în ce lume trăiește?

nu știu eu să pomenesc toate numele care reprezintă pentru ea repere. pot doar să-mi închipui că în mintiulica ei se învârt niște aspirații confuze către faimă, bani, dragoste pasională cu tot felul de tipi simpatici, bogați și generoși, dar ce zic eu: sensibili și romantici!, telefoane și mașini de lux, dansuri lascive și șampanie scumpă, fără muncă, fără obligații, fără cenzura tâmpită a părinților și a profilor.

așa așa, aici am vrut să ajung. la cenzura părinților și a profilor. să-i luăm pe rând.

părinții sunt ăia care au avut și ai același gen de aspirații acum 20 de ani. s-au îndrăgostit, s-au luat, și-au dat seama că au nevoie de o casă unde să locuiască împreună. s-au îndatorat, s-au spart niște baloane de săpun, niște vise, a venit munca peste ei. de unde visau concedii la mare în străinătate, s-au trezit la Nisipurile de Aur cu Loganul luat în Leasing șutit de hoții bulgari. de unde mama își promitea să se aranjeze săptămânal la un salon de cosmetică, a ajuns să o coafeze o prietenă, acasă. și nu iese blondul ăla… la tata a fost mai simplu – fotbal la TV și grătar în loc de scuba-diving sau tenis. ce-au învățat din toate astea? că banii se fac greu, că trebuie să ai școală ca să nu muncești cu cârca, că nu tot ce zboară se mănâncă.

profii sunt ăia care au simțit, la un moment dat în viața lor, că înțeleg niște lucruri și ar putea să le împărtășească și altora. pentru unii sentimentul ăsta generos s-a transformat în meserie; unde a suflat Duhul Sfânt, s-a făcut vocație și oamenii ăștia au devenit lumini pentru minți tinere și răzvrătite. și le-au dat direcție. pentru alții sentimentul ăsta a fost îngropat rapid sub mizeriile zilnice: ce pun pe masă, de unde bani de motorină, ce mă fac că se mai naște unul, mama e bolnavă și operația e scumpă, pe 15 trebuie plătită RATA la BANCĂ! ăștia mici sunt niște bătuți în cap și oricum li se rupe de școală, azi cred că le dau drumu’ mai devreme că vine văr-miu să-mi aducă niște vin pentru botez.

cum se uită părinții și profesorii la fiica și eleva lor care scoate țâțele ei tinere și excitate pe geamul mașinii? mai înțeleg ei cum o stârnesc pe aia mică un sclipici, un prieten cu mașină, o geantă de ștrasuri, o sută de lei…? habar n-au ei ce discută ea pe mess cu prietenele. habar n-au că profilurile de hi5 și de facebook sunt pline cu poze sexi, făcute cu telefonul la oglindă. habar n-au că în ora de mate fata se gândește dacă să o facă cu ăla de-a 12-a sau să mai aștepte până la 18 ani, că așa a auzit ea de la o prietenă că e mai bine.

dar ce fac, Doamne iartă-mă? vorbesc cumva despre conflictul între generații? despre cum munca și problemele ”celor mari” îi fac intoleranți și aspri față de derapajele mai mult sau mai puțin firești ale adolescenței?

da, cred că asta fac. cred că am descoperit acest adevăr deja știut: educația e o problemă delicată în epoca asta a internetului.

mă-ntreb cine o să ia taurul de coarne și o să recunoască: fără bani MULȚI + programe atent pregătite și supuse dezbaterii publice, o să rămânem prinși în acest conflict (prea) acut între generații. unii se vor face că predau, alții își vor vâna apatici notele și diplomele.

numai că nu văd nici un semn de asumare a responsabilităților de către ministerul ”de resort”. deocamdată, ministrul Funeriu se mulțumește să aibă, împreună cu tot Guvernul, 11 clase peste liderii PSD. o fi mult?

250920101039

eu sunt mulțumit că am participat sâmbătă, 25 Septembrie, la acțiunea de curățenie organizată de Let’s Do It Romania. am făcut parte dintr-o echipă inimoasă de 8 persoane (2 băieți și 6 fete). Împreună am strâns peste 50 de saci de gunoaie, pe lângă aeroportul de la Cornetu.

250920101041

la drept vorbind, ce am făcut noi a fost că am semi-ecologizat un pârâu transformat de locuitorii acelor meleaguri în groapă de gunoi. am găsit haine, pet-uri, o mască de  mașină cu număr cu tot, o plasă de pește care a umplut 3 saci, o groază de  materiale de construcție aruncate pe-acolo, un scaun de răchită, vreo două butoaie de murături (din fericire goale) etc.

250920101038

cam cu mulțumirea asta am rămas. despre implicarea statului român – statul care păstorește cetățenii aruncători de gunoaie – vorbește pe șleau Chinezu aici. oamenii politici sunt mult prea ocupați să-și înfigă pumnalele în spinare și să creeze haos ca să mai aibă timp și de puțină curățenie. no further comment…

LATER EDIT – sunt onorat că am muncit alături de: Ștefania Cochină, Bogdan Zarchievici, Ana Tudose, Mădălina Pavel, Andreea Huivan, Alice Kais și cred că a mai fost o persoană, BZ!

sâmbătă mă duc să pun și eu umărul la Let’s Do It Romania! argumentele celor care pretind că acesta este un proiect inutil nu m-au convins. ei spun că oamenii care aruncă gunoaiele pe unde apucă vor continua să o facă și de acum încolo. că nu se va schimba nimic. că mai bine faci presiuni asupra autorităților, să crească amenzile și să impună controale de mediu mai stricte, decât să ieși la aer curat și să faci pe ecologistul.

poziția asta anti-Let’sDoIt are doza ei de ridicol. a sesizat-o și ironizat-o foarte bine Ștefan Murgeanu. hai să nu facem curat pentru că oricum se face iar mizerie. asta e ca și cum ai spune: hai să nu curățăm zăpada de pe trotuar, pentru că oricum ninge iar. cu mitocanii și cu natura nu te pui. dar când natura are nevoie de ajutor împotriva mitocanilor ce faci? stai pe bară pentru că oricum mitocanii câștigă? până când va interveni statul cu amenzi și controale, ăștia suntem, ăștia defilăm.

mai mult decât să ironizez poziția asta: ”nu mă duc să fac curat după alții!”, eu am argumente că nu este o poziție logică, dacă ăia care o adoptă se vor ecologiști, sau preocupați de mediu. care e scopul tuturor binevoitorilor față de natură? să fie curățenie, da?

dacă vrem să fie curățenie, facem curat. până aici e corect? da, zice oponentul nostru, dar nu are rost să faci curat ca să se facă iar mizerie. trebuie să împiedici să se facă mizerie, nu să strângi tu mereu în urma altora. cum împiedici să se facă mizerie? păi, fie dai amenzi, fie educi oamenii care fac mizerie să nu mai facă.

hai să ne concentrăm puțin pe partea asta cu educația. se spune că românul mitocan, care lasă în urma lui pet-uri de bere la locul grătarului, nu dă doi bani pe curățenia organizată în toată țara. pentru el singura soluție e amenda. dar mitocanul ăsta are un copil, care nu a apucat să ajungă la fel de mitocan ca el. copilul ăsta poate auzi de proiect sau te poate vedea pe tine strângând gunoaiele pe care le aruncă tac-su. și-atunci își poate pune niște întrebări. contează să și le pună.

alții care lasă gunoaie în urma lor prin păduri nici măcar nu sunt mitocani abjecți și atât. sunt oameni normali, poate chiar oameni de treabă, care au o lacună în punctul ăsta cu aruncatul gunoaielor. o fac din comoditate, o fac pentru că s-au obișnuit așa. dacă ei vor auzi la televizor – voluntarii Let’s Do It au strâns 200.000.000 de pet-uri din păduri, își vor pune și ei o întrebare. nu toți. să zicem că își vor pune 5.ăștia 5 au și ei câte un copil. poate copilul ăla nu va crește în aceeași tradiție, a aruncării gunoaielor unde se nimerește.

am putea continua cu astfel de scenarii pozitive. nu zic că sunt valabile în toate cazurile. zic că sunt valabile cel puțin în câteva. dar că efectul unui exemplu, al unui model, este mai mare decât tindem să-l evaluăm de pe margine. du-te acolo și adună un sac de gunoi, fă experiența asta. îți garantez că data viitoare când vei vedea pe cineva aruncând gunoaie pe munte, nu vei trece pe lângă el mormăind: ce nesimțit! îl vei lua de guler și-l vei lua la întrebări. pentru că tu poate ai strâns gunoaie pe-acolo! atitudinea ta se va schimba prin participare și prin forța exemplului.

atitudinea tuturor se poate schimba prin participare, oricât de puțin. întâi să demonstrăm că există o masă critică de oameni care vor o țară curată. pe urmă presiunile asupra statului vor avea altă greutate.

și aș mai vrea să spun ceva despre proiectul ăsta și din alt punct de vedere. Chinezu e de părere că dacă ratăm șansa de a face un succes din proiectul ăsta, ne merităm soarta ca nație, istoria ne face pe noi și nu noi pe ea etc. astea sunt cuvinte în gura unui suporter înfocat, ceea ce e de apreciat. dar ele ca atare mi se pare, scuze domnu’, niște exagerări teatrale. ne tot căutăm jaloane – de la momentul X a început să fie mai bine; dacă nu acum, atunci niciodată etc. în fiecare zi se joacă soarta noastră de popor.

hai s-o lăsăm mai moale cu exagerările astea. dacă iese Let’s Do It  într-un mare fel, cu atât mai bine. dacă nu, facem noi altul. o fi vina oamenilor că-s proști, o fi și vina organizatorilor că n-or fi comunicat destul, o fi vina noastră a tuturor… suntem toți de vină că încă nu ne înțelegem libertatea. dar asta nu înseamnă că dacă nu o înțelegem sâmbătă nu o vom mai înțelege niciodată. lucrurile se câștigă și se pierd în timp. e frustrant să nu apuci să-ți vezi visul cu ochii, dar o țară civilizată se construiește în sute de ani, nu în 20.

așa că hai sâmbătă atâția câți om merge, la curățenie, și vom vedea ce-o mai fi. eu merg pentru decența și normalitatea gestului în sine, nu ca să schimb lumea.

plecat în offline, ca să zic așa, redescopeream gustul ciorbei rădăuțene și pe cel încă și mai bun al revederii bunicilor. printre mese în familie și bucurii și revederi, ceva incredibil curgea de pe ecranul televizorului spre noi: detaliile din ce în ce mai șocante ale incidentului de la maternitatea Giulești.

se mai întâmplă să ia foc. unora li s-a întâmplat în casă. au uitat oala pe foc și uite gata incendiul. altora li s-a întâmplat la birou – un scurt undeva și gata s-au aprins hârtiile. o unitate de terapie intensivă pentru nou-născuți nu este nici acasă, nici la birou. este un loc, nu știu cum să zic, dar după mintea mea este un loc în care mergi în vârful picioarelor, te asiguri că nu intră nici musca, un fel de sfântă a sfintelor așa…

auzeam ieri la radio, în mașină, că rezultatele preliminare ale anchetei indică drept sursă a incendiului niște fire neizolate de la aparatele de aer condiționat. asta este atât de imbecil și de monstruos! imbecil pentru că nu are voie să se întâmple așa ceva: să nu-ți face treaba cum trebuie. în lumea civilizată, dacă nu îți faci treaba cum trebuie riști sancțiuni grave: concediere, amendă, pușcărie. și de asta e monstruos, la noi – că nu riști nimic. a fost un accident nefericit…

mai auzeam că era o singură asistentă de gardă când ar fi trebuit să fie 4. asta a generat o discuție despre insuficiența personalului sanitar. și despre faptul că atâția medici buni pleacă din țară pentru a-și face treaba în condiții normale și pe bani corecți în raport cu munca și pregătirea lor. dar faptul că nu au fost suficiente asistente acolo (sau că, nu știu, doar mă gândesc, poate nu și-au făcut nici ele treaba așa cum ar trebui) ridică și alte întrebări mai urgente, cum ar fi: de ce în spitalele noastre nu sunt proceduri și reguli clare?

ați observat cum poți vizita un bolnav, la orice oră, dând o mică șpagă la portarul de la intrare? ați observat cum se fâțâie tot felul de persoane prin spitale, încurcând treaba, pentru că nu există săli de așteptare și reguli clare pentru scopul și durata unei vizite? și aici e vorba de sărăcie și de neputință – le ducem bolnavilor noștri mâncare de-acasă, pentru că știm că prin spitale nu se mănâncă prea bine… dar parcă există niște limite dincolo de care încălcarea unor reguli nu mai poate fi admisă.

pompierul care a ajuns primul la locul incendiului – un erou, de altfel – a întrebat câți copii sunt înăuntru. i-a răspuns o asistentă la întâmplare – 15, cred! CRED!!! mama mă-sii de proceduri. erau 11, 4 fuseseră mutați din salonul de prematuri, pentru că își reveniseră. din momentul în care a izbucnit focul și până a ajuns acel pompier acolo, nu s-a găsit cineva care să știe exact ce e înăuntru, unde se află copiii, câți sunt etc., astfel încât acei pompieri care i-au scos pe micuți cu mâinile goale, pe pipăite, să fie informați și ajutați în misiunea lor.

cam așa stau lucrurile, când ne uităm noi de pe margine: multe chestii care s-au întâmplat cumva și ar fi trebuit să se întâmple cu totul altfel. a! mai este acel personaj de desene animate în peisaj, ministrul sănătății îi zice. și bulibășeala incredibilă din acte. căci nu se știe, doamnelor și domnilor, cine a angajat, mai exact, și cine poate să dea afară echipa de conducere a spitalului.

există o anchetă în derulare. dacă după anchetă procurorii vor veni și vor spune: x, y și z sunt vinovați și vor fi trimiși în judecată pentru următoarele fapte…, după care judecătorii îi vor pune după gratii, îi vor amenda, îi vor pedepsi, înseamnă că am rămas cu ceva în cap după această dramă. dacă presa va mai urla câteva zile, după care Boc va mai face o gafă sau Geoană va mai spune o prostie și jurnaliștii se vor repezi să le urce în prime-time, atunci toată această tevatură de după incident a fost un fâs.

P.S. aseară, într-o discuție de la realitatea tv, cineva i-a spus Lilianei Mincă de la Partidul Conservator că toți politicienii ar trebui să tacă, cu această ocazie, și să nu mai plângă cu lacrimi de crocodil. poate că doamna Mincă nu era cea mai potrivită să i se închidă gura în acest fel (am înțeles că are o fundație și ajută oameni cu probleme de sănătate etc.).

dar sunt oricum sute de politicieni care merită un astfel de tratament: pe dumneavoastră vă rog să tăceți, dacă nu spuneți ceva la obiect, domnule sau doamnă politician! și cred că trebuie să le aplicăm tratamentul de câte ori îi prindem, până li se acrește de el. să le vină acru în gură când vor vedea că nu dăm doi bani pe ce spun ei și să se chinuie din greu să-și schimbe discursul și așteptările.

când am avut bursa de un an de zile în State, am participat la un eveniment organizat de un NGO pentru copii. era vorba de niște copii de la o grădiniță specială, dedicată celor cu probleme în familie, mai săraci, mai părăsiți de părinți, mai abuzați. copii mai amărâți.

am fost voluntar la evenimentul respectiv, care se petrecea pe un câmp și însemna atât: noi voluntarii trebuia să ne jucăm cu acei copii și să-i facem să se simtă bine și să uite de griji, măcar pentru duminica aceea. organizarea era așa: NGO-ul respectiv adusese la fața locului niște mașini de golf. niște manageri se plimbau cu ele de colo și dăseau indicații. pregătiseră o serie de jocuri în aer liber și le implementau în ordine. o tipă cu o stație mare în mână monitoriza de la distanța activitatea și transmitea din când în când mangerilor: ”the kids in sector A are getting bored by the wheel game, take them to sector C and split them in 2 groups, make them pull the rope over the line; sector C, move the kids you’ve got there to the bow and arrow setting, it’s free now…

când vreun manager ni se adresa nouă voluntarilor, nu ne spunea: ”du-te și tu  și învață-i pe ăia mici de-acolo să tragă cu arcul”, ci ”I need you to go to sector D and organize the kids there into two crews and do a Robin Hood thing…” după care îmi explica cum să-i vrăjesc să participe la un concurs de tras la țintă cu arcul. câștigătorul primea titlul de Robin Hood. trebuia să mă asigur că plozii știau cine a fost Robin Hood; dacă nu știau, trebuia să le explic.

bun.

de curând am fost să fac niște fotografii pentru o companie. lucrăm la un catalog de prezentare pentru ei. dimineața m-am prezentat la întâlnirea cu unul din directorii lor, care nu ajunsese încă la birou. l-am sunat. da, uitase că trebuia să ne vedem. dar să vorbesc cu cutare și să iau un șofer de la ei, să mă ducă unde aveam nevoie cu o mașină. cutare nu știa despre ce e vorba, a trebuit să-l sune pe director să se convingă că nu-l aburesc.

după vreo jumătate de oră s-a găsit un șofer. am plecat. de pe drum, l-am sunat pe director să mă asigur că oamenii din locul spre care mă îndreptam știau de mine și mă vor lăsa să intru. directorul de-acolo nu răspundea la telefon, mi-a zis directorul meu. dar să mă opresc la o benzinărie să beau o cafea, că sună și mă rezolvă în scurt timp. l-am sunat tot eu. în sfârșit, am fost și am tras în poză ce trebuia să trag.

nu vreau să fac o comparație între România și SUA. vreau doar să sugerez că tare mult se înșeală cei care cred că în America e libertate deșănțată, cum văd ei în filmele de Hollywood – polițiști care scot pistolul în pofida regulamentului, tâlhari isteți care scapă șmecherește de brațul lung al legii. un haos, ce să mai, în America asta. America e super-organizată, de-aia e No. 1. totul acolo este procedurizat și standardizat.

am avut un job în campus și mi-au făcut niște acte să mă ia în evidență. la noi birocrația e nimic. dar acolo m-a luat o domnișoară zâmbitoare, mi-a pus un pix în mână și mi-a marcat cu o cariocă portocalie exact câmpurile pe care trebuia să le completez eu dintr-un formular de vreo 6 pagini. restul a completat ea. managerii ăia de la câmpul de joacă implementaseră un aparat organizatoric exagerat în raport cu spiritul evenimentului și cu simplitatea acțiunilor de-acolo. dar aparatul funcționa pentru cazuri mai complexe, iar cazurile mai simple nu erau lăsate la voia întâmplării din acest unic motiv – că sunt simple.

în țările unde se trăiește bine și civilizat lucrurile sunt organizate, procedurizate. oamenii au habar ce fac, știu care le sunt ”atribuțiile”. mecanismul e uns. dar acesta este, desigur, doar un comentariu prea lung pentru o zi de luni.

sunt (din nou) inundații în România. cam pe unde au mai fost, din ce se aude la TV. unii vorbesc deja, cu sarcasmul care îi șade tare bine românului, despre tradiția inundațiilor, sau inundații din generație în generație.

au fost create niște pârghii cu ajutorul cărora îi putem sprijini pe oamenii afectați de inundații – pe cei rămași fără case și gospodării, pe bătrâni care au muncit o viață și acum s-au trezit că mai au doar o pereche de cizme de cauciuc, împrumutate. Manafu a făcut o listă cu posibilitățile de a dona bani sau alimente pentru sinistrați.

am donat și eu câțiva euro prin sms, la numărul 876. un sms face doi euro. nu am spus că am donat ca să mă laud, ci pentru că mă întreb, așa într-o doară, cum se împart acești bani. oare câți cenți din cei doi euro ai mei i-am dat pentru necazul oamenilor? câți merg să acopere pierderea lor grea – casa luată de ape,  animalele pierdute etc.? câți cenți merg, dimpotrivă, să acopere prostia și reaua voință?

am auzit despre familii care au pățit necazul și în anii trecuți, dar n-au binevoit să se mute din calea apelor. și-au făcut casa tot în pantă, cum s-ar spune. am auzit de defrișări ilegale care au favorizat nenorocirile care se petrec acum. de mult am început să aud de astea, din anii 90.

am auzit un ”cadru didactic” certându-se la televizor cu președintele țării, într-adevăr ca o țață, acuzându-l că guvernanții au mințit-o, nu i-au crescut salariul așa cum au promis, ba chiar i-l reduc acum cu 25%. asta în contextul în care președintele s-a găsit să întrebe – ce inspirație… – dacă avea asigurare de locuință. și mă gândesc așa: că nu sunt atâția cenți în cei 2 sau 4 sau 400 sau 400.000 de euro pe care i-am putea dona noi toți sinistraților, cât să acopere toate problemele astea.

nu sunt, pur și simplu nu sunt.

m-aș duce pe stradă, cu camera de filmat, și aș lua o sută de interviuri, la 100 de oameni, aleși absolut la întâmplare.

interviurile ar dura un minut și singura întrebare ar fi: ce este important pentru dumneavoastră? mi-ar plăcea să văd cum se adună omul din împrăștierea zilnică în care toți ne găsim și cum încearcă, într-o secundă aproape decisivă, să-și pună în ordine prioritățile. aproape că aș întreba: dacă ați mai avea o săptămână de trăit, ce-ați face în acest timp?

m-am gândit la interviurile astea care ar sonda, cumva, prioritățile omului de pe stradă, pentru că în ultima vreme am început că comit, mai mult sau mai puțin conștient, un gest politic însemnat. am început să mă îndoiesc că e important pentru mine să știu tot ce-mi aruncă, violent, în ochi televiziunile și ziarele. m-au obosit suspiciunile vehiculate vag, dar insistent, că realitatea și antenele țin partea unuia sau altele din partidele politice. mă obosește circul exagerat, întreținut artificial și fără nuanțe pe marginea oricărui subiect le pică ziariștilor în colți.

guvernul reduce salariile bugetarilor? apocalipsă! niște răuvoitori scriu ”hoții” pe sediul unui partid, la Timișoara – sediul a fost vandalizat! o știre de ultimă oră: sediul PLM a fost vandalizat! adică au scris unii cu spray-uri. doh! ș.a.m.d. bine că nu e România calificată la mondial, că ar fi fost catastrofă națională și dezastru ecologic o eventuală înfrângere în fața… Coreei de Nord.

m-am oprit și m-am întrebat: toate astea de le tot urlă ei la știri și le întorc pe 10000 de fețe în talk-show-uri, TOATE mă afectează pe mine? sunt importante pentru mine? ce e, de fapt, important?

e important să-mi fie inima împăcată și familia sănătoasă, să-i iubesc după cum li se cuvine pe cei care mă iubesc la rândul lor, iar pe ceilalți după puteri, să fiu mulțumit de ceea ce fac și să nu simt că trec pe Pământul ăsta ca gâsca prin apă, să cred în ceea ce mi-am propus și să nu renunț la visurile mele, să râd măcar de 10 ori pe zi și să-i fac și pe alții să zâmbească, să-mi fac treaba pentru mine, nu pentru alții care își bat joc de munca mea sau a lor, să înțeleg mai multe despre oameni și ce-i mână pe ei în luptă :).

și mai sunt altele, mai personale și mai gingașe, dar tot așa îndepărtate de ce mă frământă în miezul zilei – când semnez contractul ăla, cât pot să negociez dincolo, de ce nu-mi răspunde clientul la telefon etc.

mi-ar plăcea să aflu ce e cu adevărat important pentru omenii pe care îi văd pe stradă, la televizor, în mașini, în parcuri… și cred că o să fac interviurile astea. mult de tot mi-ar plăcea să le fac, într-un fel sau altul…

dacă vreți să spuneți ce e important pentru voi, vă rog să nu ezitați!

îmi tot trece pe la urechi, ca o rumoare pe care caut să nu o bag în seamă*, vânzoleala din ultimele săptămâni legată de criză, de reducerea salariilor bugetarilor și de reducerea pensiilor. și am auzit, printre altele, că unii parlamentari PDL, adică membrii ai partidului aflat la guvernare, au declarat în fața presei că ei nu susțin măsurile legislative pentru care Guvernul vrea să-și asume răspunderea și că se gândesc să demisioneze din partid și să voteze moțiunea de cenzură inițiată de PSD sau PNL (că nu știu exact cine) împotriva guvernului Boc.

am rămas mut și crăcănat la auzul știrii că acești parlamentari și-au exprimat public aceste intenții. în primul rând, dacă nu sunt de acord cu măsurile propuse de Guvern, mă întreb cam cât s-au zbătut și ce alte măsuri de ieșire din criză au propus ei în cadrul partidului. care s-o fi luptat mai tare să ajungă la primul ministru și să-i spună în față: domle, ești dus, nu poți să girezi asemenea porcării, uite ce îți propun eu să facă Guvernul!!!? care o fi epuizat toate canalele de comunicare cu miniștrii, premierul sau chiar președintele, pentru a avertiza că această cale aleasă este una greșită?

în al doilea rând, admițând că interesele oamenilor care i-au ales sunt grav lezate de aceste măsuri, admițând că oamenii se simt ca pe o corabie gata să se scufunde și se gândesc să mai salveze ceva, mă-ntreb ce salvează dezertând din partid? că onoarea și credibilitatea lor de oameni politici NU! dacă fac parte dintr-un partid condus de incapabili și nu pot să-i conving pe alți membri de justețea ideilor mele, admit că e o variantă serioasă plecarea. dar plecarea acasă! pentru că nu înțeleg cum aș putea pleca la alt partid, în mijlocul unei legislaturi! (eventuala trecere în grupul independenților mi se pare o frecție la fel de lemnoasă, că și independenții ăia tot de la niște partide au dezertat).

nu înțeleg cum pot să mă mai uit în oglindă dimineața dacă am trecut dintr-un partid în altul, tranzacționând de fapt votul meu în Parlament.

avem nevoie de o lege care să interzică schimbarea bărcii politice după ce flota (ca să folosim o metaforă nimerită, hi hi hi) a pornit pe mare? după mintea mea, o astfel de lege ar fi doar o anexă la legea bunului simț, singura lege mai violată și mai terfelită în România decât însăși Constituția.

*(de ce caut să nu bag în seama toată agitația nebună din ultimele săptămâni și toată psihoza asta legată de criză e altă poveste…)

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva