azi am comandat o pizza iar colegii mei câte o ciorbă. ne era foame. da, ne era foarte foame.

au zis că vine în maxim 60 de minute.

am sunat noi după vreo oră și un sfert – unde sunteți cu mâncarea noastră?

păi stați să vedeți, că a plecat un băiat care e nou și nu prea știe zona. a zis că știe, dar se pare că nu știe, îl pun să vă sune.

ne sună. îi explicăm. Alex, băiat bun, ne sugerează să nu sărim la gâtul lui, că e și el nou și probabil e ud că a greșit adresa și i s-a răcit mâncarea. bine, nu-l torturăm când intră, ba îi lăsăm și-un mic bacșiș.

individul nu-și cere măcar scuze.

una din ciorbe s-a vărsat, pizza s-a sleit. Alex renunță să mai mănânce.

serviciile sunt proaste, nu? ce simplu e să arunci cu piatra. dar eu lucrez ca prestator de servicii și știu și cum e să vrei să prestezi servicii de calitate, să-ți dai toată silința, și să nu aibă cine să vadă asta. deci și prestatorii de servicii și beneficiarii sunt de multe ori la pământ.

ce ne rămâne de făcut? să ne apucăm de lucrat pământul ca să ne producem mâncarea singuri și să nu mai fie nevoie să câștigăm bani ca să-i dăm pe pizza?

a devenit destul de clar că noi românii avem boala asta: să ne comparăm cu alții. or fi alții la fel de ospitalieri ca noi? dar la fel de hoți? ca la noi la nimeni – atâta frumusețe, atâta sălbăticie în munții noștri, atâta diversitate, de la mare până în Apuseni… ca la noi la nimeni – atâta hoție, atâta nesimțire, atât dispreț pentru cel de lângă tine.

oricum am fi noi, trebuie să fim altfel decât alții, ori cu mult mai rău, ori incomparabil mai bine. cred că nu e nici un bai să ne tot comparăm cu alții – în definitiv identitatea unei entități se definește prin delimiările ei de altele asemănătoare. dar mai cred că ne comparăm prost și inutil, la nivel superficial, la nivel de clișeu.

de unde mi-au venit gândurile astea? n-am făcut decât să dau o căutare pe Google cu ”New York City” și am apăsat pe ”maps”. am primit asta (click pentru mărire):

pe urmă, m-a ros curiozitatea să văd și harta Bucureștiului, frapat de cât de incredibil de regulată e rețeaua stradală din New York. harta Bucureștiului arată așa:

din moment ce am intrat fără să vreau pe făgașul ăsta comparativ între București și New York City, m-am apucat să adâncesc comparația și am citit ce are Wikipedia de spus despre cele două metropole. mi se pare un exercițiu interesant și îl recomand. dacă vrem să comparăm date concrete, nu percepții și clișee.

aici despre New York City.

aici despre București.

România nu este încă o țară civilizată pentru că aici nu funcționează instituția amenzii. acesta este crudul și banalul adevăr. dacă ar funcționa instituția asta a amenzii, eu sunt gata să pariez că în România ar veni, în decurs de câțiva ani, de două ori mai mulți turiști străini.

1. instituția amenzii este fundamentală pentru un stat democratic modern. democrația, dintr-un punct de vedere mai ”economic”, se rezumă la libertatea indivizilor de a face contracte. nu le respecți, plătești. aici intervine garantul democrației, Statul, prin instrumente specifice, cum e amenda.

2. cum ar trebui să funcționeze instituția amenzii. amenda este penalizarea pentru nerespectarea unui contract. să luăm drept exemplu șoferii bucureșteni. din momentul în care au pus mâna pe permisul de conducere, ei au făcut un contract cu ceilalți participanți la trafic și cu Statul, angajându-se să respecte niște reguli. ai parcat aiurea? plătești. ai depășit coloana la semafor pe linie continuă? plătești. ai călcat pietonul pe trecere? plătești. cât o să mai tot plătești? până te potolești.

singura regulă care garantează buna funcționare a instituției amenzii este: amendează pe oricine încalcă un contract, de oricâte ori îl încalcă.

3. amenzile și mentalitatea. destul de repede după Revoluție, a apărut un cuvânt nou, magic, în limbajul analiștilor (alt cuvânt nou): mentalitate. toți au început să trâmbițeze că avem nevoie de o schimbare de mentalitate. asta, după umila mea părere, este o prostie cât casa. discutăm despre niște probleme concrete: mizerie pe străzi și prin păduri, trafic haotic, evaziune fiscală la toate nivelurile etc. cum rezolvăm? printr-o schimbare de mentalitate. adică o stăm și o să așteptăm până când oamenii, prin cine știe ce minune, dacă se poate televizată, vor deveni deodată buni.

până să schimbăm mentalitatea, avem nevoie să schimbăm, imediat, comportamentul. cu pedepse. cu amenzi.

4. amenzile și bugetul. acum ceva vreme, nuș’ câte mii de polițiști au ieșit în stradă și au strigat niște lozinci amuzante în față la Cotroceni. și au aruncat cu caschete, se pare. s-au crezut foarte speciali, pe chestia asta. printre altele, erau supărați că li s-au redus salariile. eu am o propunere pentru Guvernul României:

dați-le polițiștilor jumătate din banii încasați din amenzi, să-și completeze salariile reduse, iar cu cealaltă jumătate scoateți țara din criză. și cu asta am făcut și reforma morală despre care ne tot aburesc politicienii că o vor face ei, uite-acuș…

în Ziua de Cluj apare această știre. pe scurt, e vorba de niște băieți care filmează, dintr-o mașină, ce se petrece în mașina din fața lor. o tânără (nu știu cum au verificat cei de la Ziua de Cluj că e clujeancă, probabil numărul mașinii li s-a părut un indiciu suficient) iese pe geamul mașinii și se dă puțin în spectacol. e doar în sutien, iar la un moment dat își dezgolește sânii cu totul.

nu știu exact de ce, dar asta mi-a amintit de școală. să presupunem că tânăra este o elevă de liceu – de altfel, ar fi cam vârsta obișnuită pentru astfel de… expuneri. să zicem că are cam 17-18ani. vă puteți imagina ce e în capul ei? aveți idee în ce lume trăiește?

nu știu eu să pomenesc toate numele care reprezintă pentru ea repere. pot doar să-mi închipui că în mintiulica ei se învârt niște aspirații confuze către faimă, bani, dragoste pasională cu tot felul de tipi simpatici, bogați și generoși, dar ce zic eu: sensibili și romantici!, telefoane și mașini de lux, dansuri lascive și șampanie scumpă, fără muncă, fără obligații, fără cenzura tâmpită a părinților și a profilor.

așa așa, aici am vrut să ajung. la cenzura părinților și a profilor. să-i luăm pe rând.

părinții sunt ăia care au avut și ai același gen de aspirații acum 20 de ani. s-au îndrăgostit, s-au luat, și-au dat seama că au nevoie de o casă unde să locuiască împreună. s-au îndatorat, s-au spart niște baloane de săpun, niște vise, a venit munca peste ei. de unde visau concedii la mare în străinătate, s-au trezit la Nisipurile de Aur cu Loganul luat în Leasing șutit de hoții bulgari. de unde mama își promitea să se aranjeze săptămânal la un salon de cosmetică, a ajuns să o coafeze o prietenă, acasă. și nu iese blondul ăla… la tata a fost mai simplu – fotbal la TV și grătar în loc de scuba-diving sau tenis. ce-au învățat din toate astea? că banii se fac greu, că trebuie să ai școală ca să nu muncești cu cârca, că nu tot ce zboară se mănâncă.

profii sunt ăia care au simțit, la un moment dat în viața lor, că înțeleg niște lucruri și ar putea să le împărtășească și altora. pentru unii sentimentul ăsta generos s-a transformat în meserie; unde a suflat Duhul Sfânt, s-a făcut vocație și oamenii ăștia au devenit lumini pentru minți tinere și răzvrătite. și le-au dat direcție. pentru alții sentimentul ăsta a fost îngropat rapid sub mizeriile zilnice: ce pun pe masă, de unde bani de motorină, ce mă fac că se mai naște unul, mama e bolnavă și operația e scumpă, pe 15 trebuie plătită RATA la BANCĂ! ăștia mici sunt niște bătuți în cap și oricum li se rupe de școală, azi cred că le dau drumu’ mai devreme că vine văr-miu să-mi aducă niște vin pentru botez.

cum se uită părinții și profesorii la fiica și eleva lor care scoate țâțele ei tinere și excitate pe geamul mașinii? mai înțeleg ei cum o stârnesc pe aia mică un sclipici, un prieten cu mașină, o geantă de ștrasuri, o sută de lei…? habar n-au ei ce discută ea pe mess cu prietenele. habar n-au că profilurile de hi5 și de facebook sunt pline cu poze sexi, făcute cu telefonul la oglindă. habar n-au că în ora de mate fata se gândește dacă să o facă cu ăla de-a 12-a sau să mai aștepte până la 18 ani, că așa a auzit ea de la o prietenă că e mai bine.

dar ce fac, Doamne iartă-mă? vorbesc cumva despre conflictul între generații? despre cum munca și problemele ”celor mari” îi fac intoleranți și aspri față de derapajele mai mult sau mai puțin firești ale adolescenței?

da, cred că asta fac. cred că am descoperit acest adevăr deja știut: educația e o problemă delicată în epoca asta a internetului.

mă-ntreb cine o să ia taurul de coarne și o să recunoască: fără bani MULȚI + programe atent pregătite și supuse dezbaterii publice, o să rămânem prinși în acest conflict (prea) acut între generații. unii se vor face că predau, alții își vor vâna apatici notele și diplomele.

numai că nu văd nici un semn de asumare a responsabilităților de către ministerul ”de resort”. deocamdată, ministrul Funeriu se mulțumește să aibă, împreună cu tot Guvernul, 11 clase peste liderii PSD. o fi mult?

e luna mea…

250920101039

eu sunt mulțumit că am participat sâmbătă, 25 Septembrie, la acțiunea de curățenie organizată de Let’s Do It Romania. am făcut parte dintr-o echipă inimoasă de 8 persoane (2 băieți și 6 fete). Împreună am strâns peste 50 de saci de gunoaie, pe lângă aeroportul de la Cornetu.

250920101041

la drept vorbind, ce am făcut noi a fost că am semi-ecologizat un pârâu transformat de locuitorii acelor meleaguri în groapă de gunoi. am găsit haine, pet-uri, o mască de  mașină cu număr cu tot, o plasă de pește care a umplut 3 saci, o groază de  materiale de construcție aruncate pe-acolo, un scaun de răchită, vreo două butoaie de murături (din fericire goale) etc.

250920101038

cam cu mulțumirea asta am rămas. despre implicarea statului român – statul care păstorește cetățenii aruncători de gunoaie – vorbește pe șleau Chinezu aici. oamenii politici sunt mult prea ocupați să-și înfigă pumnalele în spinare și să creeze haos ca să mai aibă timp și de puțină curățenie. no further comment…

LATER EDIT – sunt onorat că am muncit alături de: Ștefania Cochină, Bogdan Zarchievici, Ana Tudose, Mădălina Pavel, Andreea Huivan, Alice Kais și cred că a mai fost o persoană, BZ!

sâmbătă mă duc să pun și eu umărul la Let’s Do It Romania! argumentele celor care pretind că acesta este un proiect inutil nu m-au convins. ei spun că oamenii care aruncă gunoaiele pe unde apucă vor continua să o facă și de acum încolo. că nu se va schimba nimic. că mai bine faci presiuni asupra autorităților, să crească amenzile și să impună controale de mediu mai stricte, decât să ieși la aer curat și să faci pe ecologistul.

poziția asta anti-Let’sDoIt are doza ei de ridicol. a sesizat-o și ironizat-o foarte bine Ștefan Murgeanu. hai să nu facem curat pentru că oricum se face iar mizerie. asta e ca și cum ai spune: hai să nu curățăm zăpada de pe trotuar, pentru că oricum ninge iar. cu mitocanii și cu natura nu te pui. dar când natura are nevoie de ajutor împotriva mitocanilor ce faci? stai pe bară pentru că oricum mitocanii câștigă? până când va interveni statul cu amenzi și controale, ăștia suntem, ăștia defilăm.

mai mult decât să ironizez poziția asta: ”nu mă duc să fac curat după alții!”, eu am argumente că nu este o poziție logică, dacă ăia care o adoptă se vor ecologiști, sau preocupați de mediu. care e scopul tuturor binevoitorilor față de natură? să fie curățenie, da?

dacă vrem să fie curățenie, facem curat. până aici e corect? da, zice oponentul nostru, dar nu are rost să faci curat ca să se facă iar mizerie. trebuie să împiedici să se facă mizerie, nu să strângi tu mereu în urma altora. cum împiedici să se facă mizerie? păi, fie dai amenzi, fie educi oamenii care fac mizerie să nu mai facă.

hai să ne concentrăm puțin pe partea asta cu educația. se spune că românul mitocan, care lasă în urma lui pet-uri de bere la locul grătarului, nu dă doi bani pe curățenia organizată în toată țara. pentru el singura soluție e amenda. dar mitocanul ăsta are un copil, care nu a apucat să ajungă la fel de mitocan ca el. copilul ăsta poate auzi de proiect sau te poate vedea pe tine strângând gunoaiele pe care le aruncă tac-su. și-atunci își poate pune niște întrebări. contează să și le pună.

alții care lasă gunoaie în urma lor prin păduri nici măcar nu sunt mitocani abjecți și atât. sunt oameni normali, poate chiar oameni de treabă, care au o lacună în punctul ăsta cu aruncatul gunoaielor. o fac din comoditate, o fac pentru că s-au obișnuit așa. dacă ei vor auzi la televizor – voluntarii Let’s Do It au strâns 200.000.000 de pet-uri din păduri, își vor pune și ei o întrebare. nu toți. să zicem că își vor pune 5.ăștia 5 au și ei câte un copil. poate copilul ăla nu va crește în aceeași tradiție, a aruncării gunoaielor unde se nimerește.

am putea continua cu astfel de scenarii pozitive. nu zic că sunt valabile în toate cazurile. zic că sunt valabile cel puțin în câteva. dar că efectul unui exemplu, al unui model, este mai mare decât tindem să-l evaluăm de pe margine. du-te acolo și adună un sac de gunoi, fă experiența asta. îți garantez că data viitoare când vei vedea pe cineva aruncând gunoaie pe munte, nu vei trece pe lângă el mormăind: ce nesimțit! îl vei lua de guler și-l vei lua la întrebări. pentru că tu poate ai strâns gunoaie pe-acolo! atitudinea ta se va schimba prin participare și prin forța exemplului.

atitudinea tuturor se poate schimba prin participare, oricât de puțin. întâi să demonstrăm că există o masă critică de oameni care vor o țară curată. pe urmă presiunile asupra statului vor avea altă greutate.

și aș mai vrea să spun ceva despre proiectul ăsta și din alt punct de vedere. Chinezu e de părere că dacă ratăm șansa de a face un succes din proiectul ăsta, ne merităm soarta ca nație, istoria ne face pe noi și nu noi pe ea etc. astea sunt cuvinte în gura unui suporter înfocat, ceea ce e de apreciat. dar ele ca atare mi se pare, scuze domnu’, niște exagerări teatrale. ne tot căutăm jaloane – de la momentul X a început să fie mai bine; dacă nu acum, atunci niciodată etc. în fiecare zi se joacă soarta noastră de popor.

hai s-o lăsăm mai moale cu exagerările astea. dacă iese Let’s Do It  într-un mare fel, cu atât mai bine. dacă nu, facem noi altul. o fi vina oamenilor că-s proști, o fi și vina organizatorilor că n-or fi comunicat destul, o fi vina noastră a tuturor… suntem toți de vină că încă nu ne înțelegem libertatea. dar asta nu înseamnă că dacă nu o înțelegem sâmbătă nu o vom mai înțelege niciodată. lucrurile se câștigă și se pierd în timp. e frustrant să nu apuci să-ți vezi visul cu ochii, dar o țară civilizată se construiește în sute de ani, nu în 20.

așa că hai sâmbătă atâția câți om merge, la curățenie, și vom vedea ce-o mai fi. eu merg pentru decența și normalitatea gestului în sine, nu ca să schimb lumea.

am asistat la un dialog între vânători. mai precis, doi profesioniști (un brigadier sau cum îi mai cheamă pe oamenii ăștia ai pădurii) și câțiva amatori, care au ținut și ei la viața lor pușca în mână – unii fără să și nimerească vreo țintă.

brigadierul vorbea despre noile arme de vânătoare – cât sunt de performante și de sofisticate. o armă de vânătoare ultra-modernă are 12kg, lunetă nu știu de care, de vezi căprioara ca și cum ar fi lângă tine (și vorbim de capre negre aici), sisteme de calcul a vitezei și direcției vântului, a umidității, a radiațiilor gamma sau mai știu eu ce 😛 – ideea era oricum că vânatul nu mai are nici o șansă. poți să culci căprioara fără emoții de la 400m.

400m înseamnă o groază. de la 400m abia vezi un om care stă în picioare. închipuiți-vă ce înseamnă distanța asta pe munte, cu puțină ceață, cu vânt puternic și alte intemperii sau obstacole. ei bine, de la 400m pușca aia a nu știu cărui spaniol nu mai lasă nici o șansă vânatului, trebuie doar să iei animalul în cătare și să apeși pe trăgaci. și să nu-ți tremure mâna – adică să nu te încerce vreun regret de om care prețuiește viața în formele ei cele mai sălbatice și mai frumoase…

nu mi-a plăcut de spaniolul din povestea brigadierului. în schimb am auzit povestea primei vânători la care a participat unul dintre amatori, tot cu o căprioară. era dimineață, soarele strălucea vesel peste lume, ciripelele păsăreau etc. omul nostru e în stand, la pândă la capre. și deodată, norocul începătorului, o vede. o căprioară tânără și frumoasă iese de după un tufiș, ascultă cu atenție în jur, se liniștește și paște.

omul nostru începe să se frământe în stand. e prima lui zi de vânătoare. să tragă el primul? e foarte devreme, nu s-a auzit nici un foc deocamdată. ce vor spune ceilalți dacă le strică socotelile – ei, oameni mai încercați? dacă s-ar cuveni să mai aștepte, poate e mai bine să-l lase pe altul mai cu experiență să tragă primul? pe de altă parte, cine știe dacă mai apare vreo capră! uite și tu ce noroc!

în fine, se hotărăște să ochească. o vede bine, deși nu are lunetă sau pușcă din alea sofisticate. e la vreo 200 de pași, el stă bine, cu vântul în față, are timp să-și pregătească lovitura. și își tot ia puncte de reper, se socotește – să tragă să nu tragă ce să facă?

hai mă, zi o dată! face brigadierul, ai împușcat-o sau nu!?

mă, zice amatorul nostru, mi-a venit în minte poezia lui Labiș. eram la liceu mă, atunci, abia o învățasem, mă pregăteam pentru BAC. și numai versurile astea le auzeam în cap:

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea ca retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară…

și ai tras?

n-am tras mă… da’ oricum, e o emoție fantastică. să știi că urmează să o dobori, iar ea habar n-are ce o așteaptă…

brigadierul s-a uitat așa lung.

mda, a zis el…

când e treabă multă (treabă serioasă, care aduce bani), blogul și alte proiecte de suflet se estompează în fundal. nu mai am timp să scriu, nu am mai filmat un interviu pentru B-Cafe de o lună.

acest articol este foarte scurt. și el găzduiește o simplă concluzie, personală, prilejuită de constatarea de mai sus.

concluzia este: dacă vrei să ai succes cu un proiect în online, pornit ca un vis al tău, fără bani și fără experiență, trebuie să te ții de capul lui și să treci o GRĂMADĂ de praguri critice. să nu renunți. dacă renunți, înseamnă că s-a terminat. nu face nimeni pentru tine, nu reia nimeni visul de unde l-ai lăsat.

așa că mi-am propus să reîncep să filmez interviuri (și încă niște chestii drăguțe) pentru B-Cafe.

de câteva luni, ajung primul la birou, în fiecare dimineață. excepție fac diminețile în care nu ajung primul, dar sunt puține. atunci înseamnă fie că nu vin deloc, fie că am avut altă treabă în dimineața respectivă, sau am avut o întâlnire etc. în rest, pur și simplu colegii mei (și suntem vreo 13 pe-aici) nu pot bate scorul ăsta: 9.20 – early in ză morning, cum s-ar zice.

sunt convins că și prin alte birouri e unul care vine primul. ajungi după el și te întrebi dacă ușile / poarta sunt deja deschise. apeși precaut pe clanță, să încerci, sau chiar te apropii cu cheia pregătită. asta la început, până te obișnuiești că nu ești primul. de obicei! – și când colegul matinal sau colega matinală își încalcă obiceiul, dai cu nasul în ușă 😛

ce părere aveți despre ăștia care se scoală devreme să vină la birou? sunt ei oameni harnici și serioși, care vin din timp ca să-și facă agenda pe ziua respectivă, să dea mailuri și să facă cafele pentru ceilalți? sunt ei uorcoholici care nu sunt în stare să aprecieze dulceața celor 15-20 de minute petrecute în pat DUPĂ ce sună ceasul? sunt adepții sculatului devreme și al băutului cafelei în razele crude ale soarelui abia răsărit? sunt niște nesimțiți care te fac să te simți prost că, dimineață cu dimineață, ajung acolo înaintea ta?

în cazul meu, se-ntâmplă pur și simplu că mă trezește mama s-o duc la birou. asta pățești dacă încă mai locuiești cu părinții! 😛

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva