You are currently browsing the tag archive for the ‘ani de liceu’ tag.

când eram prin clasele a XI-a, a XII-a, începeam să mă mai trezesc din fumurile adolescenței care zicea că niște poezii de Nichita Stănescu și niște panseuri de-ale lui Cioran înseamnă hrană îndestulătoare pentru suflet. atunci am descoperit Jurnalul Fericirii, romanele lui Dostoievski (în loc să învăț pentru BAC la literatură eu ronțăiam Frații Karamazov), filosofia pusă în scenă de profu Săndoiu, Eliade – scriitor și istoric al religiilor, Preda, Caragiale I.L. și Mateiu, Thomas Mann și câte și mai câte. atunci am început să cumpăr regulat cărți.

ei bine, pe atunci citeam mult mai mult decât citesc azi. pe atunci aveam mult mai mare încredere că lucrurile se pot aranja, pentru noi românii. pentru că citeam cărțile lui Noica sau Jurnalul de la Păltiniș și îmi puneam problema culturii minore, a celor care vor să scotă și ei capul în lume, ca să spună ceva frumos. mă uitam cu multă admirație la o sumedenie de oameni pe care mi-i fixam drept modele, de la Steinhardt până la Kant, trecând și prin alți câțiva poeți și romancieri și prin Platon.

aveam încredere, zic, că eu pot citi și înțelege despre o sumedenie de preocupări și pot produce la rândul meu câteva rânduri frumoase pe lumea asta, în care să le spun lucrurilor pe lume. prin asta îmi închipuiam, desigur, că voi contribui și eu cu ceva la propășirea neamului cultural românesc între alte neamuri culturale.

dar un parfum mai pregnant se desprinde din toate aceste amintiri decât dorința de a avea cultură mare în România: aveam sentimentul că au existat români care au scris rânduri importante, au înțeles cultura mare și au încercat cel puțin să o imite, dacă nu să producă ceva absolut original și specific românesc. mă ațineam în umbra lor, citeam interpretări frumoase ale operelor lui Creangă (Creangă și Creanga de aur a lui Vasile Voiculescu parcă – Vasile era?), Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu – un eseu al lui Al. Paleologu sau Eminescu, omul complet al culturii românești, de Noica.

nu am înșirat toate aceste nume aici ca să fac paradă. le-am înșirat, dimpotrivă, ca să plâng. pentru că n-am mai deschis demult cărțile lor, nu m-am mai hrănit demult cu scrierile lor. și încrederea mea în lumina și frumusețea identității noastre naționale a scăzut proporțional cu îndepărtarea mea de ei.

România părea mai frumoasă și mai plină de sens cu ochii puștanului de liceu care descoperea marea literatură… mai ales, speranța zbura cu aripile întinse. acum când citesc discuțiile despre identitatea turistică a României și identitatea noastră națională, mă apucă așa o nostalgie și o tristețe norvegiană aproape monarhică, dacă nu cumva prezidențială…

(mulțumesc, Maria, pentru comentariile tale. probabil că altfel nu m-aș mai fi gândit prea mult la lucrurile astea…)

pentru că astăzi era așa frumos afară și primăvara dădea năvală cu cântec de păsărele și tot restul, am lăsat mașina lângă parcul Cișmigiu și am pornit pe jos să mă întâlnesc cu Ștefania la Amzei. prilej să refac, nostalgic, drumul de fiecare zi din liceu.

de aici incepea micul drum spre liceu

de aici incepea micul drum spre liceu

autobuzul 368 mă lăsa la intrarea în Cișmigiu. o luam în sus pe Spiru Haret și ieșeam în general Berthelot. de acolo mai era o zvârlitură de băț până la liceu.

ies savistii de la ore

ies savistii de la ore

la plecare, traseul se modifica. mergeam mai mulți spre Amzei și apoi la Romană. luam autobuzul de-acolo, deși ocoleam. eram mai mulți și mai stăteam de vorbă și câte-o juma de oră prin stație. câteodată mergeam pe la Luterană, cu Blonda și cu Mano, până s-a mutat Mano (redevenit Pește) din liceu…

suntem o tara de obligatoriu stanga

suntem o tara de obligatoriu stanga

nu mai știu ce faimă are Sava în rândul liceelor bucureștene azi, dar noi am fost departe de ceea ce se cheamă tocilari. de fapt, am fost un pic de golănași. țin foarte bine atmosfera de la ore și temele de la mate făcute în pauză, înainte să vină profa. la fel și consultanța mea plătită pe probleme de literatură română sau universală. sper că fapta s-a prescris între timp 😀

manechinele de la amzei

manechinele de la amzei

mi-a zis iubita mea că sunt berbec, n-am și eu când trebuie un aparat de fotografiat la mine, să pot să pun pe blog o poză șucară… pentru că am fost la un vernisaj sub Cărturești, care s-a terminat cu urlete și merita măcar un cadru, dar na… m-au filmat și pe mine când urlam, poate găsesc cumva dovezile incriminatoare pe net și le aduc și aici.

n-am dat mâna cu Papa, dacă asta vă întrebați. nici nu știu dacă asta e atitudinea corectă când te întâlnești cu… suveranul pontif. dar am dat mâna cu un om pe care îl admiram în anii liceului și apoi ai studenției. care ne picura sarcasme în urechi și făcea un mișto de Mircea Radu în direct, de am oprit pe dreapta să pot râde fără accident de circulație.

vă amintiți de: ”și dacă-i o capcană? eu zic să-ncercăm, înalt prea sfinția ta”, sau de ”fii căpitanul nostru!” și ”tâmpitule, l-ați împușcat pe Chirvase!” ne-am mitraliat două zile în șir cu replicile astea după ce am scăpat de BAC și am tulit-o în Făgăraș, să scoatem dopu la tensiunea acumulată… ”uraaa, uraaa, să bem șampanie!!!”

pe urmă îmi amintesc o emisiune genială despre oamenii cu mustață. dar numai atât, că a fost genială, nu și ceva conținut. în schimb îmi amintesc cum a picat Mircea Radu într-o capcană a formalismului radiofonic întinsă cu cea mai perfidă și mai incredibil de amuzantă șiretenie radiofonică. era în ziua după seara în care emisiunea din Dragoste bătuse la audiență filmul despre decreței. l-a sunat pe Mircea Radu să-l întrebe ce crede despre acest fapt… și dacă el a văzut documentarul. Mircea a zis că nu, că el își urmărește în general emisiunea, că nu știe niciodată the final cut până nu e dată pe post. și pe urmă a început nebunia…

oare Mircea Radu ce gândește, el ce părere are…? oare el cum trăiește în viața de zi cu zi? sunt un om normal, zice Radu, mă îmbrac și eu în blugi, îmi pun teniși, ca toată lumea… a, da? deci chiar și tu, Mircea, te-mbraci în blugi, aham… i-auzi.. :-?? da, sunt un om ca toți oamenii să știi, nu mă consider… dar eu credeam că… a, nu! vreo 2-3 minute a durat joaca asta până când Mircea a început să bănuiască ceva, dar nu mai putea da înapoi, așa că a rămas cum a căzut…

și îmi mai amintesc un text publicat pe undeva prin 7 seri sau așa ceva, a cărei replică din final a reușit să rezume o atitudine demnă și încăpățânată în mijlocul mojiciilor cotidiene. demn-încăpățânată. ”lovindu-mă, renunț.” text reluat aici, cred că mai pe larg decât citisem eu.

da măi, după cum ați ghicit deja, am reușit și eu să-mi fac curaj și să-mi depășesc timiditatea aproape tâmpă, ca să-i strâng mâna și să-i spun două vorbe lui Răzvan Exarhu. ca de obicei, m-am fâstâcit și am debitat tot felul de tâmpenii ca să-mi ascund stânjeneala. acuma știu că postul ăsta o să pară un fel de metodă de a-mi crește traficul pe blog, dar las să pară. e un om care a lipit un zâmbet pe anii de liceu și de studenție și merită sincere mulțumiri.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva