You are currently browsing the tag archive for the ‘branding de tara’ tag.

știu că am tot bătut toba că suntem toți buni să analizăm defectele românilor, dar ar trebui să ne valorificăm mai degrabă calitățile. numai că azi mi-au sărit în ochi niște defecte flagrante. nu avem stil și gândim la scară mică! e incredibil ce imagine de provinciali putem să proiectăm despre noi. am resimțit asta acut, pentru că însoțeam o delegație de tipi din Străinezia.

3 mici situații mi-au agățat atenția, într-o zi plină de muncă și de agitație.

multumesc, Zapata! pentru poza...

multumesc, Zapata! pentru poză...

1. fotbaliștii de la Steaua și Rapid au petrecut azi ceva timp împreună. au făcut tradiționala relaxare din ziua meciului, la IDM. ne-am nimerit pe-acolo întâmplător. pentru că aveam aparatul de fotografiat agățat de gât, am zis – iată șansa mea. sunt stelist, ia să fac și eu niște poze cu băieții. nu sunt ei pe val la ora asta, dar na! sunt ai noștri…

ce mi-a plăcut a fost că, la o masă, stăteau de vorbă deopotrivă steliști și rapidiști, foarte volubili și relaxați. e adevărat, și trist, că toți erau din legiunile străine ale celor două echipe – Toja, Tiago și Semedo, cred că Cesinha de la Rapid și încă doi (pe rapidiști nu-i știu așa bine…). l-am rugat pe Zapata, care se îndrepta spre masa lor, să mă lase să le fac o poză. sigur, a zis el foarte amabil – și iat-o!

în schimb Daryo Morena (așa parcă?) s-a dovedit un îngâmfat care mi-a aruncat un ”nu” în silă când l-am rugat să mă lase să-l fotografiez. Lăcătuș a zis: ”nu aici, afară!”, scurt și răstit. i-am zis că-i urez ”să-i bată măcar pe aștia”. nu s-a legat. Adi Ilie era și el pe-acolo, taciturn dar la locul lui. steliștii mi s-au părut plini de ei și prost crescuți, crispați, fără o înțelegere corporatistă a fenomenului de marketing. înțeleg că politica e: fără poze, am venit să ne relaxăm! dar se poate vorbi frumos și se poate zâmbi, cum au făcut străinii din poza mea.

2. ai 10 oameni la masă, consumație destul de bună, de peste 300 de lei, un bacșiș gras la sfârșit și tu, ospătar, ce faci? ți se cere să aduci pâine și zici: ”aveți răbdare, că nu am numai o masă… nu se poate pe bandă rulantă!” și, MIZERABIL, în timp ce clienții se ridică și pleacă după ce au achitat nota, tu stai cu capul în jos fără un cuvânt de mulțumire și-ți numeri bacșișul…

3. acum vreo săptămână a avut loc în apropiere un accident. o ciocnire destul de serioasă. o mașină a rămas în stradă cu fața făcută zob și roțile desumflate. și va mai rămâne. un timp, nu se știe cât… poate până iese Vanghelie președinte…

Anunțuri

cu ăsta închei, promit.

îmi rămâne să vorbesc despre brandingul de țară. eu înțeleg brandingul ca fiind construirea și comunicarea unei identități. comunicare către cine? către toți cei care te interesează să afle. nu vreau să mă pun în postura unui profesor, să țin un curs de branding, că nu mi-ar sta bine, la vârsta mea și cu puțina mea experiență. dar înțeleg și îmi asum foarte clar ce spune Ollins: toată treaba cu brandingul este despre coerență. o identitate trebuie să fie consistentă în toate mediile de comunicare, în tot ce face, ba chiar în tot ce se spune despre ea. predicția lui Ollins este că un brand va eșua, dacă nu este coerent clădit și comunicat.

brandingul nu survine doar în momente 0, când nu există nimic – nici nume, nici identitate vizuală, nici strategie… de fapt, întotdeauna există ceva, măcar produsul sau serviciul căruia îi faci identitate. România există de multă vreme pe hartă. să socotim din și 1918 încoace, și tot e ceva. numai că noi vrem să luăm în cârcă o istorie  mult mai veche, de pe la 200-300 p. Hr. prin urmare, există o bază de plecare: istoria, cultura, simplul spațiu geografic. România e cumva, românii la fel.

cum mergem mai departe, din punctul ăsta? adică din punctul în care înțelegem că trebuie să vorbim lumii despre noi. domle, nu știu cum E BINE, nu mă propun pe mine să fac brandul de țară al României, dar am ochi și văd cum s-a făcut. eu zic că n-a fost bine.

mai întâi, în loc să spunem ceva autentic despre noi (autenticitatea e fundamentală pentru coerența brandului), am sus niște chestii aiuritoare în limbaj de lemn. vezi: ”eterna și fascinanta…” și teamă-mi e că nu ne-am dezvățat. vezi: ”the land of choice”. păi voi v-ați lăsa răpuși, turistic vorbind, de un pliant cu ”eterna și fascinanta Venezuelă”? sau ”mirificul ținut al Spaniei”?

ce putem să comunicăm despre România, astfel încât mesajul nostru să penetreze urechile milioanelor de europeni și americani și asiatici care stau cu sufletul la gură să afle ce e cu România? cum am zis, că stau cu sufletul la gură? nu, de fapt îi doare în cot! trebuie să le spunem ceva să le stârnească interesul. în nici un caz nu facem vreo treabă dacă le spunem ce am vrea să fim – chestii generale pe care și le dorește orice țară serioasă: land of choice și eternă și fascinantă. mai ales, să nu ne batem în piept că suntem cea mai minunată destinație turistică de pe lumea asta, când infrastructura noastră zace răpusă în sângele birocrației.

dar cum se face? veți zice. eu aș paria pe specificul local! aș povesti și aș arăta lucrurile pe care oamenii le caută când pleacă în călătorii: obiceiuri, bucătărie, artă, istorie, evenimente locale, festivaluri etc. mai bine: vino în România să vezi răvășitul oilor decât vino în România să vezi o țară minunată!

dacă plec mâine în Brazilia sau în India, credeți că îmi calcă piciorul în vreun muzeu sau parc de distracții o săptămâmă de zile? mă amestec printre trecători, iau străzile la pas, bag nasul într-un carnaval ceva. sau mă duc să văd Gangele și să aflu dacă într-adevăr se plimbă vacile pe străzi pe-acolo. asta știu despre Brazilia sau India cel mai bine, de acolo pornesc și caut să văd cu ochii mei cum se trăiește în țara aia. în Paris da, mă duc la Luvru. dar noi nu suntem Franța. înțelegem sau nu ce țară suntem noi?!?!

pentru că noi, când invităm oameni la noi acasă, ne punem problema cum să ascundem mizeria și să arătăm ceva frumos. ceva frumos care nu e al nostru, ceva frumos care nu suntem noi. până nu înțelegem cine suntem și ce ne face fericiți, nu vom putea arăta ceva autentic. și nu e vorba numai despre turism aici.

oricum, cel mai important e asta: brandul de țară nu înseamnă să comunicăm în exterior și în interior o imagine inventată a României, tărâm de basm sau alte vrăjeli. comunicarea unui brand de țară presupune comunicarea identității ei și a locuitorilor ei, așa cum e ea, fără multe cosmetice. cosmeticele sunt menite să potențeze frumusețea, nu să o înlocuiască.

am avea un excelent brand de țară dacă am știi cum să răspundem următoarei situații: spune-i într-o pagină unui străin ce te face fericit în țara ta și nu te-ar putea face în altă parte! nu ești fericit aici? ne întoarcem la ce vorbeam la început. alege să fii fericit!, pleacă!, dacă asta trebuie. dar dacă rămâi, nu lăsa buza în jos, nu te blaza, nu mai strâmba din nas fără să faci ceva! revoltă-te, sau măcar șicanează! spune ceva ce merită să fie auzit și spune tare! pentru că identitatea națională și brandul de țară începe de jos – de la oameni, nu de sus – de la Minister.

trebuie să ținem seama de acest fapt foarte simplu: dacă vrem să trăim niște vieți fericite și civilizate în această țară, ceea ce avem de făcut în primul rând nu este să o punem pe masa de disecție. lăsați sociologii să facă disecții, istoricii, cercetătorii de orice neam. vrei să ai o viață fericită și, eventual, să îi ajuți și pe alții să aibă tot așa ceva (să zicem că măcar pe copiii tăi). asta vrei, nu premiul Nobel pentru studii de psihologia popoarelor.

m-am lămurit de un lucru, de ceva vreme. cei care se tot plâng că trăiesc într-o țară nasoală, dar nu fac nimic să-și îmbunătățească viața, nu au nimic să-mi zică! poți face una din două: să schimbi locul în care trăiești sau să schimbi felul în care trăiești. fiecare din astea două presupune o jertfă. nu se trece peste nici un rău fără o jertfă.

ce e greu în a pleca? păi, acesta este locul în care te-ai născut. ai dobândit niște repere și reflexe culturale, aici te simți acasă. ce e așa greu în a schimba lucruri? te simți singur în toată afacerea, nu ai răbdare, vrei un grad de civilizație care să îți permită să te dezvolți. cam astea sunt cele două perspective de pus în balanță. în care dintre ele te vezi? dacă ești confuz, ia-ți un răgaz și gândește-te bine, ce te-ar face fericit: să trăiești aici luptând să treci peste micile sau marile mizerii, sau să o tai în altă parte, est sau vest, treaba ta, unde te poți concentra pe dezvoltare personală într-un mediu mai civilizat și aerisit?

e vorba de fericirea ta! și-acum: ce legătură are fericirea indivizilor cu identitatea națională? are cea mai strânsă legătură posibilă, pentru că arunc la mijloc enunțul ăsta aproape ca pe o definiție: identitatea națională este suma celor mai importante aspecte ale vieții care fac un popor fericit. un popor fericit este, desigur, o sumă de indivizi fericiți. o mai spun o dată, sub altă formă: identitatea românilor este suma faptelor de viață care fac fericiți cei mai mulți români. dacă beutul de pălincă la foc de tabără face fericiți 60% din oamenii din popor, pălinca face parte din identitatea noastră națională.

iată deci o definiție de lucru. care este sarcina: să ne (re)găsim odată identitatea. să ne devină clar ce ne face fericiți, nu ce ne umple de nervi. să înțelegem ce avem valoros, nu pe ce merită să scuipăm. ei bine, ce ne face fericiți nu se stabilește la într-o agenție de publicitate, nici brandingul de țară nu se face (numai) de la birou.

atâta doar că mai e nevoie de o a treia parte, ultima, ca să mă explic. so, to be continued…

dacă aș avea timp, aș putea scrie acest articol. sunt convins că ar fi cel mai bun dintre toate articolele :D. pentru că mă gândesc de mult timp la problema asta, pentru că l-am citit pe Wally Ollins și l-am înțeles și pentru că lucrurile sunt simple. iar eu nu înțeleg decât lucruri simple.

cum nu am timp, pot doar să scriu cel mai bun al doilea articol despre branding de țară și identitate națională. mai în grabă și mai puțin complet. am însă ideea principală, mi-am pus lentila prin care lucrurile se văd bine, bine de tot.

ce mi-a venit cu asta? păi am citit în ultimele zile articolele lui Petreanu despre greva profesorilor (uite greva, nu e greva!). mai exact, am citit articolul lui despre lașitatea lui Băsescu. și comentariile la articol, din care citez:

Alex Petras: parerea mea – avem un presedinte dupa chipul si asemanarea tarii. e las pentru ca si tara e lasa … din pacate trebuie sa recunoastem asta.

Cristi: @Alex Petras : Imi permit sa iti raspund: da avem niste politicieni care seamana prea mult cu majoritatea romanilor. Sunt mincinosi, lenesi, smecheri, profitori. Manelisti. Dar asta nu este o scuza sau o chestiune fireasca ci tocmai problema. Liderii unei natiuni nu trebuie sa fie aidoma esantionului unui sondaj. Ei trebuie sa fie elita: diferiti, superiori, vizionari, nemultumiti de starea de fapt.

cei care vrem să schimbăm lucrurile, să facem din România o țară frumoasă, cu o imagine care să adune puhoaie de turiști la granițe și cereri de cetățenie din toate colțurile lumii etc. – toți avem o mare problemă: ne pricepem prea bine la români. suntem foarte fini psihologi. imediat putem să răsturnăm pe masă un sac de adjective mai degrabă invective prin care să ne descriem pe noi ca nație. știm bancuri din care reiese că românul e hoț, șmecher, prost sau leneș.

cu alte cuvinte, suntem tare conștienți că țara noastră e nașpa, că locuitorii ei sunt niște neîmpliniți ai istoriei, că nu se va schimba nimic în bine decât printr-o revoluție, pe care o tot aștepătăm cu ochii în soare. așa susține și Dragoș Mănac, care pare să se fi hotărât să plece din țară. iar această conștiință rece și necruțătoare, aproape demiurgică, a neîmplinirilor noastre ca neam, EA este însăși piedica în calea revoluției. pe care nu se oferă nimeni să o facă în locul nostru.

nu știu cum s-a întâmplat că românii au început să nu se mai simtă bine în propria lor piele. să se simtă stânjeniți când întâlnesc străini, să aibă conștiința rudei sărace, mai de la țară. dar știu că nu se poate ieși din condiția asta așa cum ne tot amăgim noi că s-ar putea: analizând lucrurile și luând niște măsuri ”ca să fim și noi ca alții”. de la atâta analiză, am uitat ce aveam de făcut. și am început să ne plângem că e greu, că n-ai cu cine etc.

to be continued…

nu sunt un cititor al lui Cărtărescu. i-am ascultat în mașină cartea audio de la Humanistas parcă (la recomandarea lui bodipod), dar nu știu de ce nu l-am citit. poate că nu l-am citit încă…

l-am ascultat, în schimb, astăzi, la emisiunea Ăsta-i omul!, la realitatea tv. la un moment dat gazda emisiuni (nu știu cum îl cheamă…) l-a întrebat pe Cărtărescu dacă el iubește România. Cărtărescu a răspuns că asta e o întrebare la fel de penibilă precum ”îți iubești nevasta?”. mai târziu în discuție genul acesta de întrebări a fost calificat ”întrebări indecente”. Cărtărescu a spus că nu sunt întrebări publice. gazda emisiunii a mai călcat o dată strâmb și l-a întrebat dacă crede în Dumnezeu. mi-a plăcut cum el nu a acceptat genul ăsta de întrebări după care salivează ”publicul larg”. a spus că nu fac parte din viața lui publică, e ca și cum i-ar cere să se dezbrace, ceea ce face deseori, dar la duș, la el acasă.

în refuzul lui Cărtărescu de a răspunde la întrebarea dacă își iubește țara am simțit cu bucurie o confirmare a unui gând mai vechi al meu. gândul e că nu vom reuși să fim mulțumiți de viața noastră în această țara dacă vom continua discuțiile despre identitatea ei cu atitudinea asta: ”România e un loc urât și necivilizat; ce tare și deștept sunt eu și ce umblat și cultivat, nu știu de ce Doamne iartă-mă îmi mai pierd vremea pe-aici…” România nu este un loc urât și necivilizat. România nu este o țară pe care s-o urăști, cum nu este nici o țară din lume. există niște oameni și niște instituții în România, unii și unele mai mult sau mai puțin simpatice. felul în care toate funcționează împreună dau, într-adevăr, o imagine a unei țări. dar imaginea ei este rezultatul interacțiunii tuturor celor care o locuiesc și al regulilor abstracte care o reglementează.

nu putem să schimbăm imaginea unei țări intervenind direct asupra imaginii, pentru că imaginea unei țări nu se prelucrează în photoshop. mă rog, nu numai în photoshop. putem să schimbăm imaginea țării noastre dacă intervenim la nivelul fcatorilor care o compun. ce-ar fi să începem cu noi? să lăsăm de o parte blazarea noastră de români condamnați la planul doi, de oameni preocupați să se plângă că ”toate merg pe dos în țara asta”.

nu ne trăim viețile noastre de zi cu zi într-o țară mare și abstractă. le trăim printre niște oameni și niște instituții. dacă ne vom continua atenția spre lucrurile mici și vom discuta despre probleme particulare, vom face mult mai mult decât dacă vom continua să ne plângem că țara noastră e nașpa. nu există țări nașpa, există doar contexte istorice nefavorabile și oameni care nu le pot face față.

vineri 13 a fost cu mare ghinion. am răcit ca un birjar în ploaie și am stat în casă toată ziua. lumea asta parcă s-a oprit pe loc. se-ntâmplă ceva într-o ceață, abia mai văd dincolo de aburii de coldrex…

despre tipul ăsta la sfârșit. mi-a plăcut așa de tare povestea lui că am furat imaginea asta de pe situl new york times cu ctrl+prntscrn. sper să nu se supere pe mine tipii.

ed

cică avem nevoie de bani, ne-o spune chiar Isărescu. așa, cu caracter preventiv. un user care comentează pe hotnews spune NUUUUUUU împrumutului extern și adaugă un link la acest film, despre sistemul monetar. cine face banii, cine îi controlează? începutul e cam plictisitor, am sărit pe la minutul 5. are două ore, cred că o să-l văd dimineață.

tot despre economie, într-una din formele ei cele mai vechi, e vorba în acest articol despre traseul posibil al unei bancnote de 50 de euro și a uneia de 100 de lei, în Germania, respectiv România, odată ajunse la bordel. nu înțeleg dacă viața de prostituată e neapărat mai bună în Germania decât la noi. se vorbește de femei care aleg să facă asta, nu sunt obligate. sau sunt? cred că fetele care își vând trupul pe bani sunt oriunde și oricând demne de cea mai profundă compătimire. se discută din nou despre legalizarea prostituției. fetele de la noi par să nu-și dorească asta, pentru că vor avea bani de dat la stat. acum se practică la negru…

Elena Băsescu continuă să facă valuri. colega ei de partid, Monica Iacob Ridzi, îi susține canditatura. și vorbește în numele tineretului PDL-ist. cică agenția Associated Press a numit-o ”păpușa Barbie” pe fiica președintelui. eu mă gândesc așa: de ce se face atâta tam-tam – să facă domne un sondaj de opinie și să vadă ce crede populația despre candidatura Elenei. două întrebări trebuie să aibă: ”o votație pe Elena dacă candidează” și dacă răspunsul e ”nu”, a doua: ”dar PDL-ul îl mai votați în această situație?”

președinția în România este ieftină. mi se par relativ mici cifrele prezentate pentru achizițiile de anul acesta pentru palatul Cotroceni. lopeți – 108 euro. cam cât e o lopată? în sfârșit se pare că reușesc să reconstruiască biserica din curtea Palatului. auzeam că era foarte frumoasă. pe 15 August vor să o inaugureze. o pâine de mâncat și pe plan electoral, dar un lucru bun făcut.

ei, dar cine credeți că revine în forță… pe scenă… tot din evenimentul zilei aflăm. domnul Michael Jackson. va concerta la Londra, cererea de bilete este imensă. am avut răbdare să mă uit la filmuleț. omul a inventat un stil de dans, să-i dăm lui Michael ce-i al lui Michael. și probabil că nu există tânăr între 20 și 40 de ani sau mai mult care să nu recunoască din prima o melodie. poate nu titlul și casa de discuri, dar că e Michael va știi.

ohooo! dar ce avem aici. mult suc de stors, multă cerneală digitală de inundat monitoarele cu ea. Cotidianul vorbește de ceva ce ne-a tot trecut pe la urechi în ultimii ani – brandingul de țară. după mai multe tentative nereușite și costisitoare de a urni ceva în direcția asta, Elena Udrea aduce problema pe masa de lucru. citeam acum ceva timp în cartea lui Wally Ollins (On Brand) despre cazul de succes al Spaniei. ei bine, e de succes pentru că se discută altfel. noi ne-am bazat pe un nenorocit de pliant într-un etern și fascinant limbaj de esență tare, apoi pe un slogan exotic – ”mereu surprinzătoare”, care în engleză spunea deja altceva – ”simply surprising”. încă o diferență – noi vrem să exploatăm mitul lui Dracula, spaniolii se chinuie să facă cunoscute lumii realizării lor din ultimii 25 de ani. abordarea ”destinație turistică valoroasă pentru istoria ei” nu ajunge. trebuie să mai vorbim despre asta, pentru că nu se poate să ne intereseze mai mult în vremuri de criză (și nu vorbesc de criza financiară recentă) decât propria noastră identitate.

președintele Ungariei vrea să vină în România și să vorbească la Târgu Mureș despre autonomie teritorială? asta să înțeleg din știrea asta scrisă pe genunchi și haotică?

o bucățică din istoria Americii prezentată foarte frumos. tipul ăsta este expert în recuperarea casetelor din mașinile de dictat. ăștia din America aveau mașini de dictat acum câțiva zeci de ani. mi se pare fascinant cum tipul a rămas ancorat într-o tehnologie depășită. lui îi plăceau discurile și a trebuit să se adapteze la casete. pasul următor – cd-urile – i s-a părut deja prea mult. există oare o limită tehnologică la care ne blocăm? sau o vârstă la care ne blocăm tehnologic? mi-a adus aminte de ceasornicarii noștri și aerul vechi al dughenelor de ceasornicărie…

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva