You are currently browsing the tag archive for the ‘bucuresti’ tag.

azi am dus HDD-ul la service. diagnostic, după care mi se va comunica dacă se pot recupera datele și cât va costa. minim 50 de euro, oricum… (oftat adânc).

Strada Bâlciului

cu ocazia acestei plimbări pe strada Bâlciului – ce nume predestinat – am descoperit cea mai ciudată ”arteră” a capitalei. e o străduță care leagă Mătăsari de Agricultorilor. Dinspre Agricultorilor, ai zice că e o intrare care se oprește brusc în zidul unei case.

dinspre Mătăsari, în schimb, cum am venit eu, intri pe o străduță îngustă ca o alee pietonală, faci două viraje scurte la dreapta și la stânga, după care strada se îngustează și mai mult, iar în față îți apare… un stâlp de înaltă tensiune de lemn. oprești acolo sau întorci (din fericire e loc pentru manevra asta).

e o stradă incredibilă, cu capetele circulabile și mijlocul sugrumat în menghina caselor. fotografia pe care o vedeți e făcută dinspre Agricultorilor spre Mătăsari.

ieri dimineață am avut ceva treabă prin centru și am trecut pe Magheru, de la Universitate spre Romană. cam pe la colțul cu Batiștei, am luat o frumusețe de groapă, de s-a speriat Linda și s-a întrebat: ăsta e centrul Bucureștiului sau ce mama mă-sii? m-am gândt toată ziua la groapa respectivă. mi se părea inadmisibil să existe așa ceva în plin centru, să dai cu roata în ea. se face de râs și Primăria Capitalei, și Administrația Străzilor, e o rușine pentru întregul oraș.

pentru că problema nu m-a lăsat să dorm, astăzi m-am hotărât să acționez. Citește restul acestei intrări »

sunt foarte bucuros în ultimele zile. așa, fără un motiv aparent. parcă am mai multă poftă de viață, parcă sunt mai încrezător în steaua mea. mătur zăpada de pe Linda de fiecare dată când plec, îi descleștez parbrizul și luneta din strânsoarea de gheață, dau cu lopata zăpada așternută peste locul de parcare, îmi îngheață mâinile pe ștergătoare Citește restul acestei intrări »

nu știu dacă ați observat, dar românii sunt foarte agresivi. cel puțin aici în București e jale. țipăm și scrâșnim unii la alții, ne răstim, în jurăm, facem spume la gură și chiar lovim, trântim, îmbrâncim. totuși, nu doar bucureștenii sunt agresivi. se poate însă ca Bucureștiul să-i afecteze într-un mod negativ pe cei care îl tranzitează.

prima întâmplare în urma căreia am învățat despre potențialul lovirii cu zâmbetul în moalele capului s-a petrecut la facultatea de Filosofie, pe cheiul Dâmboviței. eu parcasem mașina pe trotuar. mă pregăteam să plec și aranjam niște lucruri pe bancheta din spate, din afara mașinii, deci cu ușa deschisă. această ușa deschisă îl împiedica pe un șofer dintr-un Cielo cu număr de Bacău să înainteze pe trotuar, în încercarea lui de depășire a coloanei de mașini de pe carosabil.

după ce a claxonat de două ori (eu am crezut, evident, că sunt claxoane în stradă), șoferul nervos a ieșit din mașină și a început să mă înjure. mie, în general, nu-mi place să fiu înjurat. i-am răspuns deci că o astfel de strategie nu-l va ajuta să mă convingă să eliberez trotuarul ca să aibă el loc cu mașina, am reintrat pe jumătate în mașină și am continuat să-mi aranjez lucrurile.

omul s-a înroșit de furie și a început să mă amenințe cu cele mai variate tipuri de bătaie. eu i-am zâmbit și i-am spus (aproximativ) că nu are nici un drept să mă acuze că încurc traficul, pentru că suntem pe trotuar, iar ca pieton are loc să treacă. i-am mai atras atenția că un ton civilizat de la bun început m-ar fi convins să închid ușa la mașină mult mai repede. asta nu l-a convins pe el de justețea poziției mele și am continuat preț de încă vreun minut să-i contemplu furia. ne-am despărțit, într-un final, de pe poziții ireconciliabile.

a doua întâmplare de acest fel s-a petrecut în parcare la Real. de data asta a fost între mine și alți doi bucureșteni – o șoferiță și prietenul ei. ea a coborât din mașină și a început să mă înjure în moduri biologic necorespunzătoare cu sexul propriu, pentru că îi suflasem de sub nas un loc de parcare. adevărul este că i l-am suflat, dar fără să-mi dau seama exact dacă vrea să parcheze acolo sau dacă așteptase mai mult decât mine să se elibereze.

în orice caz, dacă mi-ar fi atras atenția pe un ton civilizat că aștepta de mai mult timp, i-aș fi făcut loc. în momentul în care a început însă să zbiere, abia coborând din mașină: ”Bă, ești țăran împuțit, du-te-n … mea! etc.”, am știut că nu voi muta mașina și ea nu va parca acolo. prietenul ei încercat să mă convingă să fac totuși asta, adoptând tonul: ”mută mașina imediat bă boule, că dacă nu…” că dacă nu ce? am întrebat eu naiv.

era vorba să mă calce în picioare, dar eu am insinuat cum că n-aș prea fi de acord. i-am explicat și lui, zâmbind, că dacă mi s-ar fi adresat pe un ton politicos le-aș fi lăsat locul. știu, sunt cam răzbunător… nici ei nu au găsit vreun punct valabil în argumentația mea. în orice caz, zâmbetul meu politicos și tonul elegant a părut să-i ducă aproape de apoplexie. ne-am despărțitdestul de zgomotos din partea lor, în momentul în care au decis să parcheze în altă parte.

totuși, nu recomand zâmbetul în moalele capului ca strategie de suraviețuire în București. despre implicațiile teoretice ale unei astfel de metode de luptă în trafic sau în alte situații sociale îmi propun să mai vorbesc în curând.

mi-am dat seama că în ultima perioadă am fost foarte bucureștean. după vreo două evadări în concediu – la mare și în Bucovina – în care mi-am dezlipit cu totul de pe creier imaginile din marele oraș, am revenit la făgașul vieții bucureștene ca râul în matcă.

sunt printre cei care îi găsesc Bucureștiului numeroase defecte. că e murdar, că e aglomerat peste limita bunului simț, că e mitocan, nerenovat, desuet pe alocuri, țipător și nepotrivit de modern pe alte alocuri, violent, nespălat în RATB, scump pentru ce are de oferit și câte și mai câte.

sunt însă și printre cei care cred că locul este bântuit și de un spirit bun, care încă mai are șanse să învingă – să domine. este un loc viu cultural, un loc în care se întâmplă mereu lucruri, are viață de noapte frumoasă pentru pasionații de așa ceva (so I’ve been told), are școlile, facultățile, cafenelele, barurile, străzile și restaurantele lui bune și frumoase.

dacă îți dai silința și cauți, găsești în București locuri în care să te simți bine, la adăpost, într-o atmosferă caldă, boemă, visătoare, motivantă, plină de oportunități, artistică sau cum ți-ai mai putea dori. sunt oameni frumoși pe-aici, iar omul, după cum se știe foarte bine, sfințește Bucureștiul. sau mici părticele din el.

sunt foarte curios – dacă aș primi o moștenire de 1.000.000 de euro și aș putea să trăiesc cam unde aș vrea, în lumea asta, care ar fi orașul în care m-aș așeza, după câțiva ani de călătorii? aș reveni în București?

tipul ăsta de experiment mental îți face mai clar răspunsul pe care ți-l dai la întrebarea: eu de ce trăiesc aici și nu în altă parte (în alt oraș din țara asta)? o variantă este: aici sunt banii, aici sunt oportunitățile, aici trebuie să fiu și eu. a doua variantă este: îmi place Bucureștiul, cu toate defectele lui (clasicul: e ca un drog!), nu mă văd locuind / trăind în altă parte.

mie îmi devine din ce în ce mai clar ce mă leagă de Bucureștiul acesta imperfect, ce mă face să-mi placă, intermitent, că sunt bucureștean. aici am crescut, aici e o mare parte din copilăria mea. aici am învățat mai tot ce știu să fac, aici mi-am stabilit scopuri de atins, planuri de realizat, vise, proiecții în viitor. nu știu dacă aș fi avut aceeași atitudine în cazul în care orașul meu natal ar fi fost Craiova, sau Bârlad, sau Oradea sau Slobozia sau mai știu eu care alt oraș.

se pare însă că Bucureștiul este un oraș destul de primitor, de memorabil și de potrivit să-ți amintești cu plăcere de o copilărie petrecută în el. și să simți că tu și el aveți, în parte, o istorie comună.

sunt într-o dispoziție destul de tonică, după ce vreo săptămână am fost tot delăsător și fără direcție. în limbajul sfinților părinți, starea de laissez faire (sau pe-acolo) se numește acedie. eu nefiind vreun sfânt, putem să vorbim de lipsă de motivație, sau de lene, sau de prostație (eh, eh?!?). nu de plictis (pretind că nu mă plictisesc niciodată – despre asta, într-un alt episod).

DECI, redobândind o dispoziție mai tonică, ajutată și de un pahar de bere, m-am gândit repede și am înțeles ceva interesant. cu privirea mea de vultur, am văzut desenul corect al lucrurilor. știu ce au bucureștenii diferit (nici o nuanță valorică, da?) de alți locuitori ai țări noastre mândre: bucureștenii trăiesc cel mai puțin, pentru că zilele lor sunt cele mai scurte zile.

unii zic că sunt certăreți, că sunt enervanți, zgomotoși, încrezuți și plini de ei, mitocani. le sare țandăra din orice, cer fără să fie dispuși să dea în schimb, se plâng, își plâng de milă, de proștii care îi înconjoară, pretind că ei sunt civilizația superioară și restul țării colonia. se poate ca toate astea să fie adevărate.

dar cred că multe aspecte ale mentalului colectiv bucureștean se datorează acestui mic fapt: bucureștenii au cele mai agitate și mai ”pe fugă” vieți dintre cetățenii României. e o speculație care ar explica multe. și are un corolar: cred că bucureștenii sunt (în medie) cei mai pragmatici români. învață din ce în ce mai mult să gândească în termenii: toate bune și frumoase – dar asta merită sau nu efortul?

nu știu ce mi-a venit cu speculațiile astea. așa fac eu când sunt tonic – mă gândesc la lucruri. și mai e ceva: nu cred că trăsăturile de mai sus – ritmul de viață și pragmatismul – sunt specifice oricărei capitale. cred că sunt specifice orașelor mari. și am impresia (termin într-o notă puțin tristă) că nu sunt multe orașe în România care să lase impresia de orașe mari prin stilul de viață al locuitorilor. mai mult sau mai puțin Mitici…

am auzit azi la radio o știre cutremurătoare: Primăria Generală vrea să se implice în ridicarea mașinilor parcate ilegal în București. știți de ce e cutremurătoare? din 2 motive.

1. se gândește Primăria să se implice în ceva. asta e periculos. întotdeauna e periculos când se urnește așa o mașinărie greoaie și amorțită.

2. în București trebuie că sunt de câteva ori mai puține locuri de parcare decât o cere bunul simț.

așadar, doamna Primărie, vă anunț că sună bine și frumos: ”îi vom pedepsi pe toți acei nesimțiți care blochează trotuarele și parchează unde vrea  mușchii lor”, dar în același timp sună tragic. pentru că nu avem unde să parcăm!

gata, am terminat cu doamna Primărie. puteți să mergeți doamnă, vedeți-vă de treabă. eu mai rămân la o vorbă cu prietenii mei…

să vă spun atât. că veneam azi cu Ion spre casă și ne miram de două lucruri. primul e cum au reușit băieții de la Kauflandul din Sebastian să pună, tot cu ajutorul unei Primăriei (cred că a celei generale, nea Oprescule, că circulă mijloace de transport în comun p-acolea) – cum au reușit, zic, să pună stâlpișori în mijlocul drumului chiar în dreptul parcării Kaufland, astfel încât nu mai poți vira la stânga pe strada ta, ci trebuie să ocolești stâlpișorii cu pricina, să întorci pe interzis și pe urma să faci dreapta pe strada cu pricina.

și a doua chestie: de unde frate atâtea mașini? gem străduțele lăturalnice de mașini, gem și șoselele. are mașină fiecare membru al familiei? au atâția bani românii? unde e criza?

nea Oprescule, scuze că te-am neglijat, poate te-ai lăsat înșelat de întrebarea din titlu. adevărul e că nu prea am ce discuta cu matale…

pentru mine, trecerea de pietoni e sfântă. nu am gândit întotdeauna așa, nu e vreun principiu pe care l-am învățat de la Immanuel Kant. e o regulă pe care mi-am asumat-o în cadrul experienței mele de pieton și șofer deopotrivă.

mergi cu gândul la ale tale pe trecere de pietoni. un șofer grăbit are și el verde și face dreapta, dar trebuie să-ți dea prioritate. cele 5 secunde pe care le-ar pierde acel șofer dacă ar opri complet și te-ar lăsa să traversezi în legea ta sunt exact secundele care fac diferența dintre civilizație și barbarie. deci nu oprește, vine spre tine, te presează, te grăbește. se știe că suntem un popor harnic, care muncește la foc automat, aleargă, produce… asta e una la mână: nu te simți confortabil să nu știi dacă va opri sau nu tipul de la volan când vine spre tine și tu ești pe trecerea de pietoni.

a doua la mână: majoritatea șoferilor gândesc că trecerile de pietoni nesemaforizate sunt pentru fraieri. adică fraierii opresc la trecerile alea, când sunt pietoni care vor să traverseze. o astfel de concepție nu este greșită în principiu, dar nu este legală. legea spune că trebuie să oprești.

în Istanbul, să încerci să traversezi pe trecerile nesemaforizate semăna cu sinuciderea. asta face parte din cultura Bosforului – călărețul trece înaintea pedestrașului. eu sunt însă adeptul unui alt cadru cultural – cadrul european, în care regulile de conviețuire între cetățeni se stabilesc și se respectă de comun acord.

prin urmare, cu legea de partea mea (că avem lege de inspirație europeană), mă lupt cu barbaria unor șoferi. cum ar veni, mă împotrivesc unui cadru cultural la care nu ader. nu gândesc așa, nu fac așa. ceea ce-mi atrage binecuvântări de tipul celei din titlu din partea șoferilor grăbiți. pentru că traversez cu tupeu pe trecere nesemaforizată, îmi dă flash-uri șoferul grăbit din Audi, eu mă opresc și-l apostrofez pentru asta (rog să se consemneze: pe un ton civilizat).

rezultat: șoferul grăbit oprește 20 de metri mai încolo să mă înjure prin geamul deschis, cei de pe sensul opus de mers opresc și ei, văzând că traversez; unul mă îndeamnă la viteză: mișcă-te, dă-te-n morții mă-tii de ochelarist! prin urmare, le-am dat de gândit la cel puțin 5-6 persoane.

părerea  mea, stimați șoferi: e ok să fie așa. trăim în lumi diferite. eu sunt ochelarist, voi nu. voi mă presați să mă grăbesc înjurând. eu vă scot din minți vorbind civilizat și zâmbind. e război, fiecare cu mijloacele lui, să vedem care tentație culturală va triumfa. farmecul Balcanilor, nu găsiți?

ultimul paragraf. mi-aduc aminte că m-a apostrofat odată un taximetrist la Gara de Nord, nu mai știu pentru ce. ”ochelarist împuțit” sau pe-acolo, s-a exprimat el. atunci m-am întors și i-am spus: ”ochelarii n-au nici o legătură, să știi! când o să ai matale școală câtă am eu, atunci să vorbești!” acelui om i-a fost rușine de el, l-am văzut cum a înghițit în sec și n-a mai scos un cuvânt. m-am și mirat ce m-a apucat, cred că a fost mai degrabă un impuls jucăuș. dar mi-a confirmat o bănuială: să te porți civilizat și să vorbești amabil, să fii mândru că ești ochelarist – sunt arme mai puternice decât îți vine să crezi.

știu că am tot bătut toba că suntem toți buni să analizăm defectele românilor, dar ar trebui să ne valorificăm mai degrabă calitățile. numai că azi mi-au sărit în ochi niște defecte flagrante. nu avem stil și gândim la scară mică! e incredibil ce imagine de provinciali putem să proiectăm despre noi. am resimțit asta acut, pentru că însoțeam o delegație de tipi din Străinezia.

3 mici situații mi-au agățat atenția, într-o zi plină de muncă și de agitație.

multumesc, Zapata! pentru poza...

multumesc, Zapata! pentru poză...

1. fotbaliștii de la Steaua și Rapid au petrecut azi ceva timp împreună. au făcut tradiționala relaxare din ziua meciului, la IDM. ne-am nimerit pe-acolo întâmplător. pentru că aveam aparatul de fotografiat agățat de gât, am zis – iată șansa mea. sunt stelist, ia să fac și eu niște poze cu băieții. nu sunt ei pe val la ora asta, dar na! sunt ai noștri…

ce mi-a plăcut a fost că, la o masă, stăteau de vorbă deopotrivă steliști și rapidiști, foarte volubili și relaxați. e adevărat, și trist, că toți erau din legiunile străine ale celor două echipe – Toja, Tiago și Semedo, cred că Cesinha de la Rapid și încă doi (pe rapidiști nu-i știu așa bine…). l-am rugat pe Zapata, care se îndrepta spre masa lor, să mă lase să le fac o poză. sigur, a zis el foarte amabil – și iat-o!

în schimb Daryo Morena (așa parcă?) s-a dovedit un îngâmfat care mi-a aruncat un ”nu” în silă când l-am rugat să mă lase să-l fotografiez. Lăcătuș a zis: ”nu aici, afară!”, scurt și răstit. i-am zis că-i urez ”să-i bată măcar pe aștia”. nu s-a legat. Adi Ilie era și el pe-acolo, taciturn dar la locul lui. steliștii mi s-au părut plini de ei și prost crescuți, crispați, fără o înțelegere corporatistă a fenomenului de marketing. înțeleg că politica e: fără poze, am venit să ne relaxăm! dar se poate vorbi frumos și se poate zâmbi, cum au făcut străinii din poza mea.

2. ai 10 oameni la masă, consumație destul de bună, de peste 300 de lei, un bacșiș gras la sfârșit și tu, ospătar, ce faci? ți se cere să aduci pâine și zici: ”aveți răbdare, că nu am numai o masă… nu se poate pe bandă rulantă!” și, MIZERABIL, în timp ce clienții se ridică și pleacă după ce au achitat nota, tu stai cu capul în jos fără un cuvânt de mulțumire și-ți numeri bacșișul…

3. acum vreo săptămână a avut loc în apropiere un accident. o ciocnire destul de serioasă. o mașină a rămas în stradă cu fața făcută zob și roțile desumflate. și va mai rămâne. un timp, nu se știe cât… poate până iese Vanghelie președinte…

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva