You are currently browsing the tag archive for the ‘bun simt’ tag.

Nikon mi-a făcut un frumos cadou, când mi-am cumpărat D80-ul de la ei, la buy-back. (a-propos de D80, de care eu sunt foarte mulțumit, am întrebat în Israel într-un mall, la un magazin cu camere de fotografiat: cât face unul? mi s-a răspuns cam fără chef: e un model vechi, nu-l mai avem!)

oricum, frumos cadou, cum spuneam: un abonament pe 6 luni la National Geographic, să mai vadă și ochiul meu fotografii miștoace din lumea asta, pe hârtie lucioasă, să mai primească la cunoștință și creierașul despre diferite locuri și evenimente de pe a noastră Terra.

National Geographic după un contact nedelicat cu Poșta Română.

National Geographic după un contact nedelicat cu Poșta Română.

National Geographic – National Geographic, hârtia hârtie și pozele poze, dar păcat că intervine și Poșta Română în ecuație. poștașul care o reprezintă pe doamna Poștă în relația cu mine găsește de cuviință să îndoaie revista în două când mi-o îndeasă în cutia de scrisori, nefăcând nici o diferență între National-ul meu și broșuricile de la supermarketuri, care ajung rapid la coș. nu mai zic că unele numere au sosit cu adresa mea, scrisă citeț (ce-i drept) cu pixul direct pe prima copertă.

nu știu câți bani ia Poșta Română de la National Geographic, nici ce salariu are tipul care mi-l livrează mie în cutia de scrisori. (nu mai vorbesc de cât de meschine sunt cutiuțele astea, cu formatul neschimbat de pe vremea lui Ceașescu). dar îi dau din ce în ce mai mult dreptate lui Petreanu, care a fost tratat cu dispreț de niște angajați Mediagalaxy: salariul mic nu e o scuză. nu poți să ceri tarif pe bun simț, oricât de puțin ai câștiga.

și-mi mai aduc aminte de frumoasa poveste a lui Zoli Butuc, despre mătură, care se încheie cu un sfat unguresc plin de miez: ”Gândeşte-te că dacă ea este bine mersi şi îşi poate face treaba, doar în mâna ta şi-o poate face. Nu fă de râs obiectul ăla!”

pentru mine, trecerea de pietoni e sfântă. nu am gândit întotdeauna așa, nu e vreun principiu pe care l-am învățat de la Immanuel Kant. e o regulă pe care mi-am asumat-o în cadrul experienței mele de pieton și șofer deopotrivă.

mergi cu gândul la ale tale pe trecere de pietoni. un șofer grăbit are și el verde și face dreapta, dar trebuie să-ți dea prioritate. cele 5 secunde pe care le-ar pierde acel șofer dacă ar opri complet și te-ar lăsa să traversezi în legea ta sunt exact secundele care fac diferența dintre civilizație și barbarie. deci nu oprește, vine spre tine, te presează, te grăbește. se știe că suntem un popor harnic, care muncește la foc automat, aleargă, produce… asta e una la mână: nu te simți confortabil să nu știi dacă va opri sau nu tipul de la volan când vine spre tine și tu ești pe trecerea de pietoni.

a doua la mână: majoritatea șoferilor gândesc că trecerile de pietoni nesemaforizate sunt pentru fraieri. adică fraierii opresc la trecerile alea, când sunt pietoni care vor să traverseze. o astfel de concepție nu este greșită în principiu, dar nu este legală. legea spune că trebuie să oprești.

în Istanbul, să încerci să traversezi pe trecerile nesemaforizate semăna cu sinuciderea. asta face parte din cultura Bosforului – călărețul trece înaintea pedestrașului. eu sunt însă adeptul unui alt cadru cultural – cadrul european, în care regulile de conviețuire între cetățeni se stabilesc și se respectă de comun acord.

prin urmare, cu legea de partea mea (că avem lege de inspirație europeană), mă lupt cu barbaria unor șoferi. cum ar veni, mă împotrivesc unui cadru cultural la care nu ader. nu gândesc așa, nu fac așa. ceea ce-mi atrage binecuvântări de tipul celei din titlu din partea șoferilor grăbiți. pentru că traversez cu tupeu pe trecere nesemaforizată, îmi dă flash-uri șoferul grăbit din Audi, eu mă opresc și-l apostrofez pentru asta (rog să se consemneze: pe un ton civilizat).

rezultat: șoferul grăbit oprește 20 de metri mai încolo să mă înjure prin geamul deschis, cei de pe sensul opus de mers opresc și ei, văzând că traversez; unul mă îndeamnă la viteză: mișcă-te, dă-te-n morții mă-tii de ochelarist! prin urmare, le-am dat de gândit la cel puțin 5-6 persoane.

părerea  mea, stimați șoferi: e ok să fie așa. trăim în lumi diferite. eu sunt ochelarist, voi nu. voi mă presați să mă grăbesc înjurând. eu vă scot din minți vorbind civilizat și zâmbind. e război, fiecare cu mijloacele lui, să vedem care tentație culturală va triumfa. farmecul Balcanilor, nu găsiți?

ultimul paragraf. mi-aduc aminte că m-a apostrofat odată un taximetrist la Gara de Nord, nu mai știu pentru ce. ”ochelarist împuțit” sau pe-acolo, s-a exprimat el. atunci m-am întors și i-am spus: ”ochelarii n-au nici o legătură, să știi! când o să ai matale școală câtă am eu, atunci să vorbești!” acelui om i-a fost rușine de el, l-am văzut cum a înghițit în sec și n-a mai scos un cuvânt. m-am și mirat ce m-a apucat, cred că a fost mai degrabă un impuls jucăuș. dar mi-a confirmat o bănuială: să te porți civilizat și să vorbești amabil, să fii mândru că ești ochelarist – sunt arme mai puternice decât îți vine să crezi.

am găsit poza asta aici. a apărut în Cotidianul și a popularizat-o Ciutacu.

ceva nu e in regula, or is it me?

ceva nu e in regula, or is it me?

nu comentez decorul, deși asta a făcut senzație pe bloguri. comentez ținuta vestimentară a domnului ministru al Culturii. este inadmisibil ca un ministru al Culturii să fie îmbrăcat cu atâta prost gust. păi cum să-i educ eu pe cei care n-au avut parte de lecții de bun simț predate la vreme, de mama, de tata, de doamna educatoare – dacă crema intelectualității românești e așa o ciorbă?

domnule ministru, sincer – dumneavoastră considerați că merge? adică: cămașă albă, sacou gri, pardesiu negru, pantaloni bleumarin, pantofi maro și privire încrezătoare. nu merge domle, degeaba argumentezi matale!

un ministru al culturii trebuie să aibă cultură de toate felurile, chiar și vestimentară! părerea mea… așa că domnilor, nu faceți așa! ăsta e exemplu de ”așa nu!”. ținuta asta miroase a snob!

am stat și m-am gândit vreo două zile. mergeam îngândurat pe străzi, cu capul în pământ. părea că nu văd, dar vedeam, părea că sunt surd la durerile neamului meu, dar le simțeam :P. și mă gândeam adânc.

am ajuns la concluzia că trebuie luată în considerare și următoarea ipoteză: românii nu știu să trăiască civilizat. dacă stai și analizezi problema, vezi repede că ipoteza e cât se poate de verosimilă – de unde ar putea să știe?!?

i-a învățat cineva vreodată? pe vremea mea se făceau ore de educație civică la școală. venea domnul profesor, prin clasa a IV-a (nu mai știu cum îl chema), și ne spunea, cu un aer superior, care sunt regulile de comportare pe stradă sau mai știu eu unde. parcă ne preda tehnologia materialelor. erau niște formulări foarte științifice, numai bune să scoată din niște puștani de clasa a IV-a cetățeni civilizați.

domnul profesor de educație civică m-a tras odată cumplit de urechi pentru că am refuzat să execut nu știu ce comandă umilitoare. sau am făcut un comentariu ironic, că eram bun la din astea. m-a pus să-mi cer scuze, eu am zis că n-am de ce, că așa gândesc și nu mă poate obliga el să fac tot ce vrea. atunci m-a tras de urechi de mi le-a înroșit.

am scris pasajele memorialistice de mai sus pentru a dovedi că eu am o solidă educație și cultură civică. de pe această poziție, inițiez un demers prin care să împărtășesc și altora din educația mea. poate se prinde și de ei ceva… de azi înainte sunt atent la cine ce face pe stradă, în magazin, la frizerie, la service auto, la spălătorie, în metrou, la teatru, în biserică, la mare, în parc sau aiurea. și corectez din mers.

anatomia nasului

anatomia nasului

prin urmare: curs de educație civică, gratuit, pe blog. adresat bucureștenilor și nu numai (or exista și prin alte părți oameni cufundați în adâncul ignoranței). lecții derivate din experiență, cu explicații și motivații pe înțelesul tuturor.

prima lecție: nu vă suflați mucii pe stradă! am observat astăzi această practică la mine în cartier. se prinde nasul între degetul mare și arătător, pe deasupra, astfel încât mâna să fie ferită de intemperii, și se proiectează cu un fel de icnet tot aerul din plămâni afară, pe nas. rezultatul este lesne de închipuit.

de ce nu recomand această practică: în general, în cultura europeană se consideră că secrețiile nazale și alte secreții ale corpului omenesc trebuie ascunse de ochii celorlalți membrii ai societății. vederea și atingerea acestor substanțe este de multe ori grețoasă.  unor persoane mai sensibile le poate provoca vărsături sau dezgust pronunțat.

pentru a face față unor situații în care secrețiile trebuie eliminate grabnic și subiectul se găsește în spațiul public, s-au inventat șervețelele și batistele. de câțiva ani se găsesc prin supermarketuri și chiar buticuri pachețele de batiste de hârtie. sunt destul de ieftine și convenabile în orice situație.

așadar, recapitulând: astăzi am învățat că trebuie să evităm eliminarea secrețiilor mucoasei nazale sau glandelor salivare (cunoscute în popor sub numele de muci și flegmă) la vedere, în spațiul public. folosim batistele și șervețelele!

repetați după mine: folosim batistele și șervețelele!

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva