You are currently browsing the tag archive for the ‘ierusalim’ tag.
regele David. mă tot întreb de ce are doar două corzi la harfă.
prin Ierusalim am mai văzut locul unde s-a descoperit, recent, mormântul Regelui David, psalmistul. am ajuns tocmai când câțiva evrei își făceau rugăciunea. NO pictures! ok! am mai fost unde se spune că Mântuitorul ar fi luat cina cu ucenicii și ne-am întors la zidul plângerii. sus în autocar, direcția Biserica Românească din Ierusalim.
un mic Rastignac local, care îi adresează Ierusalimului provocarea: ”Entre nous deux, maintenant!”
Cartier de evrei tradiționaliști în zi de shabbat. Ion Antonescu ne sfătuiește să nu facem poze, că poate ne trezim cu o piatră în cap. vedem evrei cu zulufi și căciuli dintr-o blană foarte fină, de forma unor roți mari de cașcaval. se pare că unii le țin în frigider, așa e de sensibilă blana respectivă. Ion Antonescu ne mai spune o poveste despre acești tradiționaliști: deși fac foarte mulți copii, se pare că nu pun vreodată mâna pe vreo femeie goală. nu doar că nu o văd, dar nici nu îi ating pielea. există un cearșaf mare, cu o găurică la mijloc. ne întoarcem la Tel Aviv și dormim ca pruncii. mâine ne trezim la 6.30, la 8 plecăm spre Tabor.
nu mă pot abține să nu vă mai arăt niște poze de prin Ierusalim.
jos în dreapta e zidul plângerii
începem deci ziua a IV-a. și o începem cu o călătorie până la Haifa, port la Marea Mediterană. aici vedem o biserică (Stela Maris) ridicată pe locul grotei Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. și mai vedem niște grădini spectaculoase, rezervate adepților cultului Baha’i. căscăm gura vreun sfert de oră și facem poze. de data asta chiar despre poze e vorba, deci declanșăm fără milă:
grădinile Baha'i
and again...
Baha'i details.
în Stela Maris dăm peste un grup de asiatici care cântă cu foc, cu chitară și tot tacâmul. sunt peste tot :D.
în fine, Nazareth. Biserica Ortodoxă a Bunei Vestiri, construită pe locul fântânii de unde se spune că lua Maica Domnului apă. biserica e pictată de doi români – frații Moroșanu, în 1977. Nazareth-ul are alt aer decât vechiul Ierusalim. e mai puțin strident, parcă și mai puțin înghesuit. mergem destul de mult pe jos, așa că-mi exersez noua distracție – fotografii cu camera în mișcare.
pe locul case Sfintei Fecioare și a sfântului Iosif e cel mai mare lăcaș de cult din Orientul apropiat. catolic. nimerim în mijlocul unei mese discrete. arhitectura bisericii nu e cea cu care suntem noi obișnuiți. catolicii au virat mai mult spre modernism. constat că sunt destul de impresionat, vizual, pentru că am făcut multe poze și încă îmi plac.
un credincios se roagă.
o scurtă oprire la grota Sfântului Iosif (desigur, și aici a fost construită o biserică) și pornim spre Tabor.
ne oprim să mâncăm o shaorma și să facem niște cumpărături (turistice, nu m-am atins :D) într-un cartier arăbesc al Nazareth-ului. toți băieții aici au arme de jucărie.
pentru mine, Taborul și marea Galileii au fost momentele cele mai fericite ale călătoriei. când am ajuns sus pe munte, am început prin a observa cisternele de apă (e greu cu aprovizionarea, probabil). am intrat și ne-am închinat. am rămas mai mult de 20 de minute în biserică, timp în care părintele care făcea parte din grup a ținut o mică slujbă, citind Evanghelia Schimbării la Față.
de pe Tabor
după 5 minute, mă cuprinsese așa o bucurie că nu-mi mai trebuia nimic. era în miezul zilei, soarele ba intra după câte un nor, ba ieșea; în biserică era când umbră, când lumină. lumina aceea era însă atât de dulce, de caldă… cred că soarele intra prin vreun vitraliu, pentru că chipul Maicii Domnului din icoană lua o culoare aurie, ca în apus. aș fi stat acolo toată ziua, așezat într-o strană, bucuros ca un copil, fără motiv.
Reclame
biserica Sfânta Ana era închisă
on our way.
am pornit deci spre Via Dolorosa. din nefericire, nu voi eu cel care să inventarieze toate cele 14 ”stații” ale crucii pe care le consemnează tradiția. drumul pornește de la pretoriu și se oprește pe Golgota. pe traseu, se spune că Mântuitorul cade de trei ori sub povara bârnei de lemn, după care aceasta este preluată de un anume Simon Cirineul, despre care pomenesc în relatările lor trei dintre evangheliști (Sfântul Ioan nu-l menționează).
unii mai evlavioși decât alții...
sunt marcate și întâlnirile lui Hristos cu Maica Sa, cu Veronica (în urma acestei întâlniri ne-ar fi parvenit ștergarul pe care s-au imprimat trăsăturile Lui, după ce și-ar fi șters fața). există un loc unde se spune că Hristos s-ar fi sprijinit cu palma. pelerinii fac poze…
pictures time
Evangheliile povestesc drumul crucii la Matei 27, Marcu 15, Luca 23, Ioan 19. Relatările sunt toate concise, Sfântul Ioan insistând cel mai mult asupra frământărilor lui Pilat, care nu a dorit inițial să-L răstignească cel învinuit.
În afară de întâlnirea cu Simon Cirineul, Evangheliile nu vorbesc despre o întâlnire pe drum între Hristos și Maica Sa sau alte persoane apropiate. eu îmi imaginez că cei care se înghesuiau în jurul condamnatului erau dintre cei care îl urau și îl batjocoreau. cred că familiei și ucenicilor le-ar fi venit foarte greu să fie alături de El în acele momente.
avem totuși mărturisirea Sfântului Ioan că, după ce Hristos fusese deja urcat pe cruce, Maica Domnului și ucenicul Său cel iubit au ajuns la picioarele crucii și El i-a încredințat-o pe mama Sa: ”Iată mama ta!” atunci mai mulți apropiați au putut urca pe Golgota, după ce mulțimea furioasă s-a retras să sărbătorească Paștile.
ai filmat? am filmat!
Evangheliile nu insistă deci asupra drumului crucii. Via Dolorosa cu opririle ei este în cea mai mare parte o moștenire a tradiției. când refaci drumul spre răstignire, nu te aștepta totuși să vezi cu ochii minții ce a văzut Hristos în acea zi înfricoșătoare. Via Dolorosa, spus scurt și cuprinzător, trece astăzi printr-un bazar arăbesc.
doar cei foarte înduhovniciți, îmi închipui eu, pot parcurge acest drum gândindu-se cu toată mintea la suferințele lui Hristos. altfel te fură peisajul, vânzoleala, aglomerația (și nu e una din zilele cele mai pline), culorile, străzile, zgomotele ofertelor și târguielilor.
via mancaciosa
numai spre finalul traseului, ni s-a arătat deasura capetelor, într-un absurd izbăvitor, un zeu modern al ierbii: Ronaldinho. după care, pentru a întregi tabloul, am trecut de un maldăr de genți ieftine și am ajuns la Sfântul Mormânt.
aici sfinții împărați Constantin și Elena ridicaseră biserici pe locul crucii și al îngropării. cruciații le-au înglobat într-un ansamblu mai cuprinzător, monumental. acum în jurul Sfântului Mormânt se găsesc paraclise ale bisericilor ortodoxă grecească, catolică, armeană și coptă.
intrarea la Sfântul Mormânt
pentru a ne închina, am stat cam o oră și jumătate la coadă, cam ocupați să strângem rândurile și să nu lăsăm alte grupuri să se infiltreze printre noi și să intre în față. e gălăgie și îmbulzeală. auzi explicații în spaniolă, în italiană, în franceză, amestecate cu cântări grecești sau rusești. un călugăr copt sau armean, adăpostit într-un mic paraclis, e nevoit să strige la intervale neregulate, uneori cu furie: NO PHOTO, NO PHOTO!!!
îmi închid aparatul. măcar aici să nu fiu turist.
ne închinăm, aprindem și stingem mănunchiuri de câte 33 de lumânări, apoi urcăm, prin interiorul ansamblului, spre Gologota. aici este marcat locul unde a fost înfiptă crucea. mai așteptăm preț de jumătate de oră să ne închinăm și aici. părintele grec care răspunde de buna circulație a pelerinilor în acest loc îndeamnă din când în când: faster, madam, faster!!
ieșim. acum îmi permit să trag două-trei poze. simt că ar trebui să mă încerce aici o emoție mai puternică decât cea pe care o simt, dar nu reușesc. nu dau vina pe îmbulzeală și pe viteza impusă închinătorilor. printre oameni nerăbdători și îmbulziți a trăit și Hristos. pur și simplu nu sunt în stare să simt, aici mai mult decât în altă parte, emoția răstignirii și îngropării lui Hristos. sau bucuria Învierii.
poate e pentru cei mai sporiți, poate e pentru altă dată…
drumul spre Ierusalim. no traffic, it's shabbat.
e shabbat. adică o zi numai bună de plecat spre Ierusalim, pentru că traficul este foarte lejer. aproape inexistent, de fapt, pentru că ne jenează mai mult semafoarele decât alte mașini. evreii care respectă shabbat-ul nu întrerup nici măcar un circuit electric sâmbăta. la hotel există un lift special – shabbat elevator – care urcă și coboară de capul lui, fără să fie nevoie să apeși pe vreun buton. la parter te așteaptă cu ușa deschisă. dacă vrei să ajungi la etajul 7, liftul urcă până la 12 (ultimul etaj) și apoi coboară cu oprire la fiecare etaj.
Tatăl Nostru, în aramaică și ebraică
prima noastră oprire în drum spre Ierusalim este la Biserica Pater Noster, pe Muntele Măslinilor. aici spune Tradiția că ar fi rostit Mântuitorul pentru prima dată rugăciunea Tatăl Nostru. muntele era plin de grote și de peșteri, în care se pare că Hristos se adăpostea cu ucenicii. biserica este ridicată deasupra unei grote numite și grota ucenicilor. prima construcție a fost executată din ordinul sfântului împărat Constantin cel Mare. distrusă de arabi, a fost reconstruită de cruciați pe la 1150 de cruciați.
Maori.
biserica este astăzi inclusă într-o mănăstire carmelită, a cărei construcție a început în anul 1915. particularitatea acestei mănăstiri atrage turiști pozari din toate colțurile lumii: pe zidurile curții interioare și ale bisericii se poate citi rugăciunea Tatăl Nostru în mai toate limbile pământului – de la aramaică la maori, cherokee sau flamandă.
din nou mă încearcă sentimentele și gândurile mele ciudate. Hristos se plimba pe muntele ăsta cu ucenicii, se adăposteau prin peșteri și îi învăța cum să se roage, cum să trăiască. pe undeva pe aici poate vreunul din Sfinții Apostoli și-a zdrelit piciorul de vreo piatră. dar nu pot să vizualizez, să simt cumva, atmosfera de atunci. aici e o mănăstire, construită pe un loc, pe niște coordonate geografice la care s-a găsit la un moment dat Mântuitorul. numai că mănăstirea asta schimbă cu totul acest loc, chiar dacă acele coordonate au rămas neschimbate.
da-ți-mi și mie un 10 șekeli...
de la biserica Pater Noster, coborâm spre grădina Ghetsemani. un bătrân cerșește. turiștii îi dau bani, chiar și românii noștri – miloși. cred că face câteva sute de șekeli pe zi – în toată călătoria prin Israel nu știu însă dacă am văzut mai mult de 3-4 cerșetori.
Ierusalim.
cimitir
acum avem în față Ierusalimul, în care vom intra prin Poarta Leilor. priveliștea e dominată de Moscheea lui Omar, cea albastră și cu cupola poleită. așadar, acesta este Ierusalimul, orașul sfânt. de la depărtare ne orbește cu zidurile lui albe, rar împestrițate cu pete de verdeață. trecem pe lângă un cimitir evreiesc și ajungem la grădina de măslini…
măslini
grădina Ghetsemani arată mult mai bine primăvara sau la începutul verii. atunci e plină de flori. în septembrie totul pare mai uscat, mai arid. lumina e foarte puternică, zidurile strălucesc în soare, verdele măslinilor e palid. ne închinăm lângă o piatră pe care se pare că S-a sprijinit Hristos când S-a rugat să treacă de la el paharul acela și ucenicii nu au putut priveghea împreună cu El.
și aici e o mănăstire – una franciscană, de această dată. în biserică e agitație. în cursul călătoriei noastre am întâlnit multe grupuri de asiatici – chinezi, japonezi, indonezieni (cred) – care se rugau foarte zgomotos. mai precis, cântau de mama focului, deseori acompaniați de un virtuoz chitarist.
mă simt și eu turist. suntem pe fugă, pentru că ne propunem să ajungem la Sfântul Mormânt până în ora 12. la 12 începe o slujbă, care ne-ar ține pe loc încă vreo oră. pe mine nu m-ar deranja… dar suntem un grup de 50 de persoane, e nevoie de disciplină aici. așadar, suntem oarecum pe fugă – intră, fă poze, ascultă câteva explicații istorice, gândește-te 2 minute la cele sfinte și hai mai departe. adevărul e că nu se poate altfel, dacă vrei să vezi mai toate locurile sfinte în 4 zile.
coborâm panta foarte abruptă a Muntelui Măslinilor. mașinile își fac loc printre zecile de pelerini, ne lipim de ziduri să treacă. în sfârșit, urcăm altă colină și intrăm în orașul vechi pe poarta leilor. suntem în Ierusalim. e o aglomerație destul de zdravănă de mașini – sunt arabi, pentru care shabbat-ul nu are nici o relevanță.
Poarta Leilor
primele imagini din Orașul Sfânt sunt relativ sordide. sunt străzi sau ganguri laterale dinspre care vin mirosuri nerecomandate stomacurilor sensibile. ne oprim o clipă lângă scăldătoarea Bethesda, lângă care acum este o mănăstire grecească, închinată sfintei Ana (în locul casei sfinților părinți Ioachim și Ana). e închisă.
un arab care respectă shabbat-ul
pornim mai departe, spre Via Dolorosa. facem un mic popas pentru rehidratare și alte nevoi omenești. aici pot fi satisfăcute în condiții cât de cât salubre. mai avem de trecut un gang și intrăm pe traseul Crucii, cu cele 14 opriri (stations) pe care tot Tradiția le consemnează.
prima imagine după ce am intrat în vechiul Ierusalim, pe Poarta Leilor
Mântuitorul a cărat propriu-zis bârna orizontală a crucii. cea verticală se afla deja pe Golgota, înfiptă în pământ. bârna asta orizontală nu avea mai puțin de 50 de kilograme. încercați deci un drum destul de abrupt, cu un sac de ciment în spinare, după ce v-ați flagelat bine și v-ați pus o cunună (după unele surse, se pare că ar fi fost chiar de forma unei căciuli) de spini pe cap. mântuirea lumii nu e floare la ureche.
începem deci să urcăm.
cum ce migdale? niște migdale pe care voiam să le mai cumpărăm din Tel Aviv, înainte de plecare. și să păpăm o ultimă shauarma (în Tel Aviv mănânci shauarma, în Betlehem shawerma). care migdalele nu le-am mai găsit prin piață (unele prăjite, crocante, interesante), care shauarma mi s-a rupt în mîini și s-a împrăștiat prin tavă, care wordpress nu mi-a publicat articolul scris dintr-un Internet Cafe din Tel Aviv și nici n-a salvat ciorna.
în sfârșit, ne-am întors și începem să săpăm prin poze și impresii.
