You are currently browsing the tag archive for the ‘israel’ tag.

regele David. mă tot întreb de ce are doar două corzi la liră.

regele David. mă tot întreb de ce are doar două corzi la harfă.

prin Ierusalim am mai văzut locul unde s-a descoperit, recent, mormântul Regelui David, psalmistul. am ajuns tocmai când câțiva evrei își făceau rugăciunea. NO pictures! ok! am mai fost unde se spune că Mântuitorul ar fi luat cina cu ucenicii și ne-am întors la zidul plângerii. sus în autocar, direcția Biserica Românească din Ierusalim.

un mic Rastignac local, care îi adresează Ierusalimului provocarea: ”Entre nous deux, maintenant!”

un mic Rastignac local, care îi adresează Ierusalimului provocarea: ”Entre nous deux, maintenant!”

Cartier de evrei tradiționaliști în zi de shabbat. Ion Antonescu ne sfătuiește să nu facem poze, că poate ne trezim cu o piatră în cap. vedem evrei cu zulufi și căciuli dintr-o blană foarte fină, de forma unor roți mari de cașcaval. se pare că unii le țin în frigider, așa e de sensibilă blana respectivă. Ion Antonescu ne mai spune o poveste despre acești tradiționaliști: deși fac foarte mulți copii, se pare că nu pun vreodată mâna pe vreo femeie goală. nu doar că nu o văd, dar nici nu îi ating pielea. există un cearșaf mare, cu o găurică la mijloc. ne întoarcem la Tel Aviv și dormim ca pruncii. mâine ne trezim la 6.30, la 8 plecăm spre Tabor.

nu mă pot abține să nu vă mai arăt niște poze de prin Ierusalim.

jos în dreapta e zidul plângerii

jos în dreapta e zidul plângerii

începem deci ziua a IV-a. și o începem cu o călătorie până la Haifa, port la Marea Mediterană. aici vedem o biserică (Stela Maris) ridicată pe locul grotei Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. și mai vedem niște grădini spectaculoase, rezervate adepților cultului Baha’i. căscăm gura vreun sfert de oră și facem poze. de data asta chiar despre poze e vorba, deci declanșăm fără milă:

grădinile Baha'i

and again...

and again...

Bahai details.

Baha'i details.

în Stela Maris dăm peste un grup de asiatici care cântă cu foc, cu chitară și tot tacâmul. sunt peste tot :D.

în fine, Nazareth. Biserica Ortodoxă a Bunei Vestiri, construită pe locul fântânii de unde se spune că lua Maica Domnului apă. biserica e pictată de doi români – frații Moroșanu, în 1977. Nazareth-ul are alt aer decât vechiul Ierusalim. e mai puțin strident, parcă și mai puțin înghesuit. mergem destul de mult pe jos, așa că-mi exersez noua distracție – fotografii cu camera în mișcare.

pe locul case Sfintei Fecioare și a sfântului Iosif e cel mai mare lăcaș de cult din Orientul apropiat. catolic. nimerim în mijlocul unei mese discrete. arhitectura bisericii nu e cea cu care suntem noi obișnuiți. catolicii au virat mai mult spre modernism. constat că sunt destul de impresionat, vizual, pentru că am făcut multe poze și încă îmi plac.

un credincios se roagă.

un credincios se roagă.

o scurtă oprire la grota Sfântului Iosif (desigur, și aici a fost construită o biserică) și pornim spre Tabor.

ne oprim să mâncăm o shaorma și să facem niște cumpărături (turistice, nu m-am atins :D) într-un cartier arăbesc al Nazareth-ului. toți băieții aici au arme de jucărie.

pentru mine, Taborul și marea Galileii au fost momentele cele mai fericite ale călătoriei. când am ajuns sus pe munte, am început prin a observa cisternele de apă (e greu cu aprovizionarea, probabil). am intrat și ne-am închinat. am rămas mai mult de 20 de minute în biserică, timp în care părintele care făcea parte din grup a ținut o mică slujbă, citind Evanghelia Schimbării la Față.

de pe Tabor

după 5 minute, mă cuprinsese așa o bucurie că nu-mi mai trebuia nimic. era în miezul zilei, soarele ba intra după câte un nor, ba ieșea; în biserică era când umbră, când lumină. lumina aceea era însă atât de dulce, de caldă… cred că soarele intra prin vreun vitraliu, pentru că chipul Maicii Domnului din icoană lua o culoare aurie, ca în apus. aș fi stat acolo toată ziua, așezat într-o strană, bucuros ca un copil, fără motiv.

… și eu scriu despre călătoria în Israel. pe lângă că mă ocup cu montarea interviului cu AG Weinberger și publicarea lui pe B-Cafe, mai fac dreg una alta din trebile cu care ne ocupăm la Youngminds, mai scriu și prelucrez fotografii de prin locuri prin care tare bine mi-a părut să ajung… pe lângă toate astea, zic, mai aud câte ceva.

îmi trec vag pe la urechi zvonuri că stă să crape guvernul. pe la 9 dimineața ai guvern, pe la 11 coaliția e ca și deșirată, pe 12 Băsescu e salvatorul națiunii, pe la 2 Geoană e la fel de… ambiguu, pe la 5 Udrea, pe la 7 Vanghelie, pe la 8 Berceanu, pe la 9 încă avem guvern și o scrisoare deschisă către premierul său, dar așteptați surprizele pe care ni le rezervă ziua de mâine, pentru că nici nu știți ce pierdeți.

nu prea am nimerit bine momentele cheie din cursul evenimentelor, așa-i? pentru că nu există momente cheie. e o ciorbă lungă, din care și spectatorii și actorii cred că gustă de-acum cu aceeași scârbă, doar că unii pe bani mai mulți decât alții, sau mai degrabă unii pe banii celorlaltora. guess who is who…

concluzia nu este că mai bine să nu te intereseze. se cuvine să te intereseze tot ce-ți poate afecta viața, fericirea, libertatea. dar în dozele potrivite. românii cred prea multă în ce se spune la televizor. politica nu se face doar acolo. politică fac și eu, când caut oameni demni să-și spună poveștile care să-i motiveze și să-i încurajeze pe alți oameni că nu au rămas singuri într-o țară de nebuni.

politică e să-ți faci treaba bine la locul tău de muncă, oricât de prost ai fi plătit, și să poți zâmbi pe banii aceia de mizerie. politică e să ai puterea să cedezi locul în autobuz când politicenii oficiali nu și-ar ceda unii altora nici locul de veci. Băsescu, Boc, Geoană, Udrea și compania sunt niște preșcolari la politică – adevărata politică o fac oamenii sănătoși la cap într-o țară bolnavă.

să scriu despre călătoria în Israel și mai zăbovesc la pozele făcute acolo, și să le împărtășesc și cu alții, să vorbesc despre ceva ce cred că merită făcut și te dezvoltă și te duce mai aproape de ce ar fi bine să fii – asta e politică. baba arde cu vâlvătăi, țara muncește pe tăcute, discret, fără să apară la breaking news.

biserica Sfânta Ana era închisă

biserica Sfânta Ana era închisă

on our way.

on our way.

am pornit deci spre Via Dolorosa. din nefericire, nu voi eu cel care să inventarieze toate cele 14 ”stații” ale crucii pe care le consemnează tradiția. drumul pornește de la pretoriu și se oprește pe Golgota. pe traseu, se spune că Mântuitorul cade de trei ori sub povara bârnei de lemn, după care aceasta este preluată de un anume Simon Cirineul, despre care pomenesc în relatările lor trei dintre evangheliști (Sfântul Ioan nu-l menționează).

unii mai evlavioși decât alții...

unii mai evlavioși decât alții...

sunt marcate și întâlnirile lui Hristos cu Maica Sa, cu Veronica (în urma acestei întâlniri ne-ar fi parvenit ștergarul pe care s-au imprimat trăsăturile Lui, după ce și-ar fi șters fața). există un loc unde se spune că Hristos s-ar fi sprijinit cu palma. pelerinii fac poze…

pictures.

pictures time

Evangheliile povestesc drumul crucii la Matei 27, Marcu 15, Luca 23, Ioan 19. Relatările sunt toate concise, Sfântul Ioan insistând cel mai mult asupra frământărilor lui Pilat, care nu a dorit inițial să-L răstignească cel învinuit.

În afară de întâlnirea cu Simon Cirineul, Evangheliile nu vorbesc despre o întâlnire pe drum între Hristos și Maica Sa sau alte persoane apropiate. eu îmi imaginez că cei care se înghesuiau în jurul condamnatului erau dintre cei care îl urau și îl batjocoreau. cred că familiei și ucenicilor le-ar fi venit foarte greu să fie alături de El în acele momente.

avem totuși mărturisirea Sfântului Ioan că, după ce Hristos fusese deja urcat pe cruce, Maica Domnului și ucenicul Său cel iubit au ajuns la picioarele crucii și El i-a încredințat-o pe mama Sa: ”Iată mama ta!” atunci mai mulți apropiați au putut urca pe Golgota, după ce mulțimea furioasă s-a retras să sărbătorească Paștile.

ai filmat? am filmat!

ai filmat? am filmat!

Evangheliile nu insistă deci asupra drumului crucii. Via Dolorosa cu opririle ei este în cea mai mare parte o moștenire a tradiției. când refaci drumul spre răstignire, nu te aștepta totuși să vezi cu ochii minții ce a văzut Hristos în acea zi înfricoșătoare. Via Dolorosa, spus scurt și cuprinzător, trece astăzi printr-un bazar arăbesc.

doar cei foarte înduhovniciți, îmi închipui eu, pot parcurge acest drum gândindu-se cu toată mintea la suferințele lui Hristos. altfel te fură peisajul, vânzoleala, aglomerația (și nu e una din zilele cele mai pline), culorile, străzile, zgomotele ofertelor și târguielilor.

via mancaciosa

via mancaciosa

numai spre finalul traseului, ni s-a arătat deasura capetelor, într-un absurd izbăvitor, un zeu modern al ierbii: Ronaldinho. după care, pentru a întregi tabloul, am trecut de un maldăr de genți ieftine și am ajuns la Sfântul Mormânt.

aici sfinții împărați Constantin și Elena ridicaseră biserici pe locul crucii și al îngropării. cruciații le-au înglobat într-un ansamblu mai cuprinzător, monumental. acum în jurul Sfântului Mormânt se găsesc paraclise ale bisericilor ortodoxă grecească, catolică, armeană și coptă.

intrarea la Sfântul Mormânt

intrarea la Sfântul Mormânt

pentru a ne închina, am stat cam o oră și jumătate la coadă, cam ocupați să strângem rândurile și să nu lăsăm alte grupuri să se infiltreze printre noi și să intre în față. e gălăgie și îmbulzeală. auzi explicații în spaniolă, în italiană, în franceză, amestecate cu cântări grecești sau rusești. un călugăr copt sau armean, adăpostit într-un mic paraclis, e nevoit să strige la intervale neregulate, uneori cu furie: NO PHOTO, NO PHOTO!!!


îmi închid aparatul. măcar aici să nu fiu turist.

ne închinăm, aprindem și stingem mănunchiuri de câte 33 de lumânări, apoi urcăm, prin interiorul ansamblului, spre Gologota. aici este marcat locul unde a fost înfiptă crucea. mai așteptăm preț de jumătate de oră să ne închinăm și aici. părintele grec care răspunde de buna circulație a pelerinilor în acest loc îndeamnă din când în când: faster, madam, faster!!


ieșim. acum îmi permit să trag două-trei poze. simt că ar trebui să mă încerce aici o emoție mai puternică decât cea pe care o simt, dar nu reușesc. nu dau vina pe îmbulzeală și pe viteza impusă închinătorilor. printre oameni nerăbdători și îmbulziți a trăit și Hristos. pur și simplu nu sunt în stare să simt, aici mai mult decât în altă parte, emoția răstignirii și îngropării lui Hristos. sau bucuria Învierii.

poate e pentru cei mai sporiți, poate e pentru altă dată…

Shalom!

mai multe lucruri s-au legat pentru mine foarte plăcut în jurul aniversării a tocmai 27 de ani de viață. am scris deja despre asta. așa că aveam, primite cadou, o călătorie în Israel, o rachetă Wilson, un trepied (ba două) și un obiectiv de 50mm.

pentru că excursia însemna un grup de 50 de persoane – adică pelerinaj și vizite și cumpărături împreună, deci agitație, deci fugă dintr-un loc în altul, mi-am zis că trepiedele pot rămâne acasă. era puțin probabil să am timp de ele. racheta de tenis părea și ea destul de nefolositoare în condițiile date. obiectivul de 50mm a intrat însă direct pe lista cu ”must take with me.”

numai că, dacă tot îl iau, mi-am zis eu, ce-ar fi să-l folosesc numai pe el? zis și făcut. toate fotografiile din Israel sunt cu 50mm. obiectivul care a venit cu D80-ul, cel de 18-55, a făcut călătoria în geantă numai pentru a se sfinți și el la locurile sfinte. altfel, a rămas neatins.

Ștefania așteaptă bagajele pe Ben Gurion.

Ștefania așteaptă bagajele pe Ben Gurion.

așa că eu și Ștefania ne-am urcat în avion și am zburat spre Tel Aviv. eh, vorba vine ne-am urcat și am zburat, de fapt nu a fost așa simplu. cu zburatul a fost ok, cu urcatul a fost mai complicat. zborurile spre și din Israel au unele din cele mai stricte proceduri de îmbarcare.

– cine ți-a făcut bagajul?

– eu! sau: mama…

– ai fost de față tot timpul când a fost făcut bagajul?

– mda.

– a introdus cineva în bagaj obiecte de care tu nu ai cunoștință?

– nu.

– ai în bagaj arme sau ceva ce ar putea semăna cu o armă – revolver, cuțit etc.?

– la naiba, NU!

scanat, controlat, întrebat, verificat – treceți vă rog! norocul nostru că nu au vrut să ne desfacă bagajele, că le învelisem deja în folie de plastic. and up we go!

aterizăm pe Ben Gurion, în Tel Aviv. acest domn Ben Gurion, am aflat mai târziu, a avut un rol important în construirea statului israelian modern. dar asta n-o știam (și văd acum pe wiki): spre sfârșitul vieții s-a retras din politică și a locuit într-un chibuț. o să vină vremea să vorbim și despre chibuțurile astea.

dictatura mareșalului Antonescu

dictatura mareșalului Antonescu

autocar, direcția hotel. intrăm sub dictatura mareșalului Antonescu. da, Ion Antonescu, patronul de la Marshal Turism, care acum face pe ghidul. hotelul este pe malul Mediteranei, iar noi avem cameră cu vedere la mare. bună treabă. în juma de oră suntem afară, dornici să dăm cu nasul prin Tel Aviv și prin sarea Mediteranei.

vreun concert, presupun.

vreun bike-fest? 😀

e cald și mult mai umed decât la noi. străzile sunt relativ murdărici. mulți duzi – o clisă lipicioasă pe trotuare. multe tomberoane – miros eco. vedem niște cuști mari de fier – sunt pentru peturi de plastic. sunt aproape pline. se pare că evreii colectează deșeurile diferențiat, dar de ridicat nu le ridică așa des. Ștefaniei i se pare murdar, eu mă aștept și la mai rău.

prin vitrină

prin vitrină

nu avem răbdare să investigăm prea mult partea noastră de oraș. declanșez doar la niște afișe colorate strident care nu înțeleg ce anunță și un magazin cu tot felul de aparate de fotografiat și telescoape vechi. echipați de baie, fugim la malul mării. nisipul e foarte fin, apa e incredibil de caldă.

surferi pe marea Mediterana

surferi pe marea Mediterana

și cam agitată, motiv pentru care rămân eu fără ochelari. păi să vă spun. de zeci de ori am intrat în apă cu ochelarii la ochi și am ieșit cu ei la fel. de data asta, au rămas în Mediterană. da, corect: ce bou! un fleac – un val jucăuș m-a plesnit din spate, când înotam fără grijă spre mal și apa cred că nu-mi venea mai sus de piept, ochelarii mei s-au desprins dornici de aventură și duși au fost. ce să mai cauți în spuma apelor agitate și pline de nisip?

un contre jour chiorât

un contre jour chiorât

bun, ochelarii ca ochelarii, dar ce fac eu chior 6 zile în Israel? am venit degeaba? ideea cea bună ne-o dă domnul Ioan T. Morar, despre care descoperisem cu surprindere că face parte din grupul nostru: mergeți la recepție și întrebați dacă au pe-aproape un magazin care vinde ochelari gata făcuți sau îi lucrează foarte repede. întrebăm, primim indicații și o luăm la picior spre un mall din apropiere.

o iau pe Ștefania de braț ca un invalid și râdem că nu văd să citesc ce scrie pe ditamai firmele. intrăm în vreo două farmacii. au ochelari gata făcuți, dar nu pentru miopie. doar pentru citit. nu, mulțumesc.

la mall, găsim ce ne trebuie, din a doua încercare. mâine dimineață o să-i am. am o baftă chioară, ca să zic așa. noi am ajuns în Israel joi. vineri e anul nou evreiesc, iar sâmbătă e Shabbat. vineri toate magazinele vor închide cel târziu la ora 15. acum e joi seara – ora 18. se poate în intervalul ăsta? se poate – mâine la 10 vii și-ți iei ochelarii.

o tipă îmi face  un scurt consult, îmi stabilește dioptriile, aleg rama și negociem tipul de lentile. eu știu că oricum îmi fac lentile noi acasă, după rețeta completă a doctorului meu, deci nu vreau mai subțiri și mai scumpe. ea se face că da, nici o problemă, după care îmi spune niște povești despre cât de abili sunt românii la negociat, că în Israel circulă o vorbă de genul: ”nu poți păcăli un român”, după care, la sfârșitul consultului, îmi spune că ochelarii vor fi super cu lentilele lor puțin subțiate (200 de shekeli în plus… adică vreo 50 de dolari). eu, ca românul care nu poate fi păcălit, mă arăt foarte surprins – nu ne-am înțeles că oricum vreau să-mi schimb lentilele când ajung acasă și le vreau cât de simple? ok. ne vedem mâine.

La terasa London, unde Nikon-ul focalizează cum vrea el

seara ieșim la o terasă pe plajă, unde se mănâncă înghețate uriașe și delicioase. Tel Aviv-ul, spre deosebire de Ierusalim, are viață de nopate. eu mă joc cu aparatul de fotografiat pe bâjbâite. cam așa arată orașul prin ochii mei :).

Tel Aviv fără ochelari.

Tel Aviv fără ochelari.

cum ce migdale? niște migdale pe care voiam să le mai cumpărăm din Tel Aviv, înainte de plecare. și să păpăm o ultimă shauarma (în Tel Aviv mănânci shauarma, în Betlehem shawerma). care migdalele nu le-am mai găsit prin piață (unele prăjite, crocante, interesante), care shauarma mi s-a rupt în mîini și s-a împrăștiat prin tavă, care wordpress nu mi-a publicat articolul scris dintr-un Internet Cafe din Tel Aviv și nici n-a salvat ciorna.

în sfârșit, ne-am întors și începem să săpăm prin poze și impresii.

sunt la Marea Galileii. am dormit la Tiberias, chiar pe malul marii, iar acum am ajuns la un muzeu in care se pastreaza o barca descoperita acum cativa ani, despre care se sustine ca dateaza din primul secol p. Chr. sau chiar mai demult.

am cateva minute de free internet connection (pentru ca altfel am vrut sa ma eliberez de laptop si nu ma conectez pe la hoteluri…), asa ca m-am gandit sa va salut.

marea Galileii e foarte faina – aseara ne-am plimbat putin cu un vaporas. si gata, trebuie sa fug.

all the best!

1. mâine plec în Israel. o să văd Ierusalimul. donum parentium. sărumâna. la revedere blog pentru o săptămână. la revedere b-cafe.

2. am primit (tot de ziua mea) un obiectiv de 50mm. donum amantis. perfect pentru portrete, perfect pentru fotografiile de la inteviuri, nu întotdeauna realizate în cele mai luminoase locuri.

3. am primit de George și Andra un trepied. de vreo 5 ani mă tot ameninț că-mi cumpăr unul. mă rog, să fie primit :D.

4. în sfârșit, dar nu în ultimul rând, pentru sportivul din mine, o rachetă de tenis de la Bogdan și Adina. am impresia că sunt un talent nativ. la a doua prezență pe terenul de tenis, am început să returnez mingiile peste fileu :D.

punctele 3 și 4, dona amicorum. plus, de la Sebi și Adina – o carte a lui Karim Rashid, care mă învață cum să mă reinventez. am învățat deja că trebuie să fac sex cu cât mai multe femei, pe cât posibil în spații publice. de bărbați Karim nu zice nimic…

ieri mă trezesc și cu vecinul meu Laurențiu la ușă, că mă pune să aleg între două trepiede, că mie îmi trebuie, lui nu. asta după ce i-am luat interviu unui tip fenomenal, pe care el mi l-a recomandat. George Constantin – nu spun mai mult deocamdată.

dar nu e vorba doar de darurile astea. simt că e luna mea, că am energie să fac lucrurile să se întâmple, că oamenii mă iubesc și eu aș vrea să răsplătesc cumva dragostea asta a lor, să dau înapoi. ăsta e cel mai bun lucru care mi se întâmplă – să simt că pot să fac.

m-am gândit foarte mult la B-Cafe, am plănuit următoarele mișcări, am rafinat conceptul. și învăț să am răbdare. nu mă grăbesc să scriu ceva la repezeală și să pun pe facebook sau pe blog. las să se coacă. las să se dezvolte. și vreau să crească apoi nestăvilit, ca aluatul, darul meu înapoi. revoluția mea de cafenea.

I hereby promise to make you a gift: a revolution!

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva