You are currently browsing the tag archive for the ‘romani’ tag.

al doilea răspuns remarcabil pe care l-am primit pe facebook a venit de la George. George nu are blog, pentru că e avocat :D, dar mi-a scris așa:

”Eu cred ca tocmai aceste discutii libere despre oamenii din spatiul privat, despre ce-i mana pe ei in lupta, despre placinte si despre razboi, despre pasiuni – astea mi se par interesante, la ele ma pot raporta ca la modele si in ele ma regasesc si caut sprijin. Entuziasmul nu prea apare in discursul despre viata publica si cred ca tocmai asta face bine B-Cafe, da o portie de entuziasm si de incredere in noi si in frumusetea oamenilor din jur.”

după degetul pe rană pus de Sandra, a venit punctul pe i de la Geo. nu doar că discutăm mult și facem prea puțin, dar toate aceste discuții sunt foarte

NE-constructive.

mai mult decât atât, sunt demoralizatoare. în fiecare zi auzim la televizor sau citim pe ziare, bloguri, site-uri de știri despre tot felul de nenorociri, de greșeli, de incompetenți care vor duce țara de râpă etc. imaginea noastră despre viețile noastre în țara asta este una foarte proastă.

și-mi aduc aminte de ce-mi spunea Alex Belenyi, când i-am luat interviu, despre experiența lui din Venezuela. sud-americanilor în genere li se părea că un om este foarte dubios dacă își vorbește țara de rău. să-ți critici țara de față cu unii străini era privit ca un gest de lașitate, dezonorant. cred că în Venezuela sunt departe de a primi lapte și miere la robinet, dar cred că un patriotism înflăcărat și o conștiință a specificului stilului lor de viață îi ajută să ducă existențe mai puțin deprimante / deprimate.

prin urmare, nu ajunge să discutăm mai puțin și să facem mai mult, sau măcar să înțelegem mai bine ce e de făcut. mai trebuie să ne împodobim șuetele și cu modele luminoase; mai trebuie ca în discuțiile noastre să-și facă loc și exemplele pozitive, încrederea, speranța. cu alte cuvinte, nu cred că vom deveni oameni de acțiune și ne vom schimba viețile până nu vom avea motivația necesară.

iar motivația, of!, nici ea nu vine din senin. vine de la oamenii pe care îi întâlnim, de la cărțile citite (în fond, niște întâlniri și ele – cu natura umană în variatele ei manifestări), de la filmele văzute etc. conform punctului pe i pus de Geo, să ne uităm la oameni admirabili și să-i admirăm activ. pentru că schimbarea în bine are nevoie de mai mult decât analiză (țară de talk-show-uri, asta suntem!).

are nevoie de inspirație și de pasiune!

zilele trecute, am pus o întrebare pe facebook legată de B-Cafe: e deranjant că multe dintre interviuri o iau, la un moment dat, pe panta discuțiilor despre starea societății românești? fără să vrem, eu și interlocutorii mei ajungem să vorbim despre România, cum e ea și cum ne-ar plăcea mai mult să fie, de ce stăm aici și nu plecăm, ce avem valoros și ce e de cacao. mă temeam ca B-Cafe să nu devină un site prea politic (în sens etimologic – adică să se ocupe prea mult de treburile cetății) și am vrut să știu ce simt și ceilalți.

în general, cei care mi-au răspuns s-au declarat de acord cu discuțiile despre România și români, atâta vreme cât se ajunge la ele firesc, fără să forțăm nota. două răspunsuri însă au pus degete pe rană și puncte pe i. ele sunt interesante nu doar pentru cei care urmăresc ce se întâmplă pe B-Cafe, ci și pentru cei pe care îi preocupă discuțiile de multe ori sterile despre ce e de făcut ca să trăim mai bine în țara asta.

Sandra mi-a scris așa:

”Imi place ca se discuta si despre starea Romaniei, daca persoanele intervievate au ceva destept si relevant de spus pe tema asta, why not. Cred ca ar fi util daca ai putea extrage de la cei ce discuta subiectul si niste action steps concreti, ce propun ei practic pe baza observatiilor pe care le au despre mediul in care traim. Discutii despre Romania sunt multe, dar nu asa multe care sa se si termine cu un „how to” sau un „to do” :)”

deget pe rană: suntem buni să despicăm firul în 4 (tetrapilotomiști desâvârșiți, cum s-ar zice), dar de împletit habar nu avem să împletim ceva. știm că în România e nașpa, avem idee și despre cum ar trebui să fie. dar așteptăm ca lucrurile să pice din cer: oamenii să se schimbe, politicienii să-și facă treaba, vânzătoarele să zâmbească. ei bine, toate astea nu se vor întâmpla prea curând de la sine.

poate simțim că nu e ceva ce depinde de noi, că pur și simplu ne sunt încălcate niște drepturi la o viață decentă; suntem mințiți, agresați, furați. e un sentiment înșelător. adevărul e că suntem foarte rost informați, că ne resemnăm că așa e România și nu ai ce-i face. nu știm să ne cerem drepturile, nu știm să ne asigurăm că ne sunt respectate.

respectarea drepturilor cetățenești nu a venit de la sine nicăieri în lume. nici măcar în civilizațiile spre care ne uităm cu jind pacea și bunăstarea nu sunt de la sine înțelese. plătești mai mult pentru spitale, plătești mai mult pentru polițiști și profesori și orice altceva. muncești mai mult și ai mai mult. pentru că ai învățat să ceri mai mult.

prin urmare, lecția numărul 1: nu e așa simplu să ceri. trebuie să știi ce și să înveți cum. în momentul în care vom cere astfel încât să nu fim refuzați, vom primi.

despre al doilea mesaj de pe facebook în partea a II-a, că deja m-am lungit. se vede că mai am de învățat…

Shalom!

mai multe lucruri s-au legat pentru mine foarte plăcut în jurul aniversării a tocmai 27 de ani de viață. am scris deja despre asta. așa că aveam, primite cadou, o călătorie în Israel, o rachetă Wilson, un trepied (ba două) și un obiectiv de 50mm.

pentru că excursia însemna un grup de 50 de persoane – adică pelerinaj și vizite și cumpărături împreună, deci agitație, deci fugă dintr-un loc în altul, mi-am zis că trepiedele pot rămâne acasă. era puțin probabil să am timp de ele. racheta de tenis părea și ea destul de nefolositoare în condițiile date. obiectivul de 50mm a intrat însă direct pe lista cu ”must take with me.”

numai că, dacă tot îl iau, mi-am zis eu, ce-ar fi să-l folosesc numai pe el? zis și făcut. toate fotografiile din Israel sunt cu 50mm. obiectivul care a venit cu D80-ul, cel de 18-55, a făcut călătoria în geantă numai pentru a se sfinți și el la locurile sfinte. altfel, a rămas neatins.

Ștefania așteaptă bagajele pe Ben Gurion.

Ștefania așteaptă bagajele pe Ben Gurion.

așa că eu și Ștefania ne-am urcat în avion și am zburat spre Tel Aviv. eh, vorba vine ne-am urcat și am zburat, de fapt nu a fost așa simplu. cu zburatul a fost ok, cu urcatul a fost mai complicat. zborurile spre și din Israel au unele din cele mai stricte proceduri de îmbarcare.

– cine ți-a făcut bagajul?

– eu! sau: mama…

– ai fost de față tot timpul când a fost făcut bagajul?

– mda.

– a introdus cineva în bagaj obiecte de care tu nu ai cunoștință?

– nu.

– ai în bagaj arme sau ceva ce ar putea semăna cu o armă – revolver, cuțit etc.?

– la naiba, NU!

scanat, controlat, întrebat, verificat – treceți vă rog! norocul nostru că nu au vrut să ne desfacă bagajele, că le învelisem deja în folie de plastic. and up we go!

aterizăm pe Ben Gurion, în Tel Aviv. acest domn Ben Gurion, am aflat mai târziu, a avut un rol important în construirea statului israelian modern. dar asta n-o știam (și văd acum pe wiki): spre sfârșitul vieții s-a retras din politică și a locuit într-un chibuț. o să vină vremea să vorbim și despre chibuțurile astea.

dictatura mareșalului Antonescu

dictatura mareșalului Antonescu

autocar, direcția hotel. intrăm sub dictatura mareșalului Antonescu. da, Ion Antonescu, patronul de la Marshal Turism, care acum face pe ghidul. hotelul este pe malul Mediteranei, iar noi avem cameră cu vedere la mare. bună treabă. în juma de oră suntem afară, dornici să dăm cu nasul prin Tel Aviv și prin sarea Mediteranei.

vreun concert, presupun.

vreun bike-fest? 😀

e cald și mult mai umed decât la noi. străzile sunt relativ murdărici. mulți duzi – o clisă lipicioasă pe trotuare. multe tomberoane – miros eco. vedem niște cuști mari de fier – sunt pentru peturi de plastic. sunt aproape pline. se pare că evreii colectează deșeurile diferențiat, dar de ridicat nu le ridică așa des. Ștefaniei i se pare murdar, eu mă aștept și la mai rău.

prin vitrină

prin vitrină

nu avem răbdare să investigăm prea mult partea noastră de oraș. declanșez doar la niște afișe colorate strident care nu înțeleg ce anunță și un magazin cu tot felul de aparate de fotografiat și telescoape vechi. echipați de baie, fugim la malul mării. nisipul e foarte fin, apa e incredibil de caldă.

surferi pe marea Mediterana

surferi pe marea Mediterana

și cam agitată, motiv pentru care rămân eu fără ochelari. păi să vă spun. de zeci de ori am intrat în apă cu ochelarii la ochi și am ieșit cu ei la fel. de data asta, au rămas în Mediterană. da, corect: ce bou! un fleac – un val jucăuș m-a plesnit din spate, când înotam fără grijă spre mal și apa cred că nu-mi venea mai sus de piept, ochelarii mei s-au desprins dornici de aventură și duși au fost. ce să mai cauți în spuma apelor agitate și pline de nisip?

un contre jour chiorât

un contre jour chiorât

bun, ochelarii ca ochelarii, dar ce fac eu chior 6 zile în Israel? am venit degeaba? ideea cea bună ne-o dă domnul Ioan T. Morar, despre care descoperisem cu surprindere că face parte din grupul nostru: mergeți la recepție și întrebați dacă au pe-aproape un magazin care vinde ochelari gata făcuți sau îi lucrează foarte repede. întrebăm, primim indicații și o luăm la picior spre un mall din apropiere.

o iau pe Ștefania de braț ca un invalid și râdem că nu văd să citesc ce scrie pe ditamai firmele. intrăm în vreo două farmacii. au ochelari gata făcuți, dar nu pentru miopie. doar pentru citit. nu, mulțumesc.

la mall, găsim ce ne trebuie, din a doua încercare. mâine dimineață o să-i am. am o baftă chioară, ca să zic așa. noi am ajuns în Israel joi. vineri e anul nou evreiesc, iar sâmbătă e Shabbat. vineri toate magazinele vor închide cel târziu la ora 15. acum e joi seara – ora 18. se poate în intervalul ăsta? se poate – mâine la 10 vii și-ți iei ochelarii.

o tipă îmi face  un scurt consult, îmi stabilește dioptriile, aleg rama și negociem tipul de lentile. eu știu că oricum îmi fac lentile noi acasă, după rețeta completă a doctorului meu, deci nu vreau mai subțiri și mai scumpe. ea se face că da, nici o problemă, după care îmi spune niște povești despre cât de abili sunt românii la negociat, că în Israel circulă o vorbă de genul: ”nu poți păcăli un român”, după care, la sfârșitul consultului, îmi spune că ochelarii vor fi super cu lentilele lor puțin subțiate (200 de shekeli în plus… adică vreo 50 de dolari). eu, ca românul care nu poate fi păcălit, mă arăt foarte surprins – nu ne-am înțeles că oricum vreau să-mi schimb lentilele când ajung acasă și le vreau cât de simple? ok. ne vedem mâine.

La terasa London, unde Nikon-ul focalizează cum vrea el

seara ieșim la o terasă pe plajă, unde se mănâncă înghețate uriașe și delicioase. Tel Aviv-ul, spre deosebire de Ierusalim, are viață de nopate. eu mă joc cu aparatul de fotografiat pe bâjbâite. cam așa arată orașul prin ochii mei :).

Tel Aviv fără ochelari.

Tel Aviv fără ochelari.

dacă aș avea timp, aș putea scrie acest articol. sunt convins că ar fi cel mai bun dintre toate articolele :D. pentru că mă gândesc de mult timp la problema asta, pentru că l-am citit pe Wally Ollins și l-am înțeles și pentru că lucrurile sunt simple. iar eu nu înțeleg decât lucruri simple.

cum nu am timp, pot doar să scriu cel mai bun al doilea articol despre branding de țară și identitate națională. mai în grabă și mai puțin complet. am însă ideea principală, mi-am pus lentila prin care lucrurile se văd bine, bine de tot.

ce mi-a venit cu asta? păi am citit în ultimele zile articolele lui Petreanu despre greva profesorilor (uite greva, nu e greva!). mai exact, am citit articolul lui despre lașitatea lui Băsescu. și comentariile la articol, din care citez:

Alex Petras: parerea mea – avem un presedinte dupa chipul si asemanarea tarii. e las pentru ca si tara e lasa … din pacate trebuie sa recunoastem asta.

Cristi: @Alex Petras : Imi permit sa iti raspund: da avem niste politicieni care seamana prea mult cu majoritatea romanilor. Sunt mincinosi, lenesi, smecheri, profitori. Manelisti. Dar asta nu este o scuza sau o chestiune fireasca ci tocmai problema. Liderii unei natiuni nu trebuie sa fie aidoma esantionului unui sondaj. Ei trebuie sa fie elita: diferiti, superiori, vizionari, nemultumiti de starea de fapt.

cei care vrem să schimbăm lucrurile, să facem din România o țară frumoasă, cu o imagine care să adune puhoaie de turiști la granițe și cereri de cetățenie din toate colțurile lumii etc. – toți avem o mare problemă: ne pricepem prea bine la români. suntem foarte fini psihologi. imediat putem să răsturnăm pe masă un sac de adjective mai degrabă invective prin care să ne descriem pe noi ca nație. știm bancuri din care reiese că românul e hoț, șmecher, prost sau leneș.

cu alte cuvinte, suntem tare conștienți că țara noastră e nașpa, că locuitorii ei sunt niște neîmpliniți ai istoriei, că nu se va schimba nimic în bine decât printr-o revoluție, pe care o tot aștepătăm cu ochii în soare. așa susține și Dragoș Mănac, care pare să se fi hotărât să plece din țară. iar această conștiință rece și necruțătoare, aproape demiurgică, a neîmplinirilor noastre ca neam, EA este însăși piedica în calea revoluției. pe care nu se oferă nimeni să o facă în locul nostru.

nu știu cum s-a întâmplat că românii au început să nu se mai simtă bine în propria lor piele. să se simtă stânjeniți când întâlnesc străini, să aibă conștiința rudei sărace, mai de la țară. dar știu că nu se poate ieși din condiția asta așa cum ne tot amăgim noi că s-ar putea: analizând lucrurile și luând niște măsuri ”ca să fim și noi ca alții”. de la atâta analiză, am uitat ce aveam de făcut. și am început să ne plângem că e greu, că n-ai cu cine etc.

to be continued…

nu sunt un cititor al lui Cărtărescu. i-am ascultat în mașină cartea audio de la Humanistas parcă (la recomandarea lui bodipod), dar nu știu de ce nu l-am citit. poate că nu l-am citit încă…

l-am ascultat, în schimb, astăzi, la emisiunea Ăsta-i omul!, la realitatea tv. la un moment dat gazda emisiuni (nu știu cum îl cheamă…) l-a întrebat pe Cărtărescu dacă el iubește România. Cărtărescu a răspuns că asta e o întrebare la fel de penibilă precum ”îți iubești nevasta?”. mai târziu în discuție genul acesta de întrebări a fost calificat ”întrebări indecente”. Cărtărescu a spus că nu sunt întrebări publice. gazda emisiunii a mai călcat o dată strâmb și l-a întrebat dacă crede în Dumnezeu. mi-a plăcut cum el nu a acceptat genul ăsta de întrebări după care salivează ”publicul larg”. a spus că nu fac parte din viața lui publică, e ca și cum i-ar cere să se dezbrace, ceea ce face deseori, dar la duș, la el acasă.

în refuzul lui Cărtărescu de a răspunde la întrebarea dacă își iubește țara am simțit cu bucurie o confirmare a unui gând mai vechi al meu. gândul e că nu vom reuși să fim mulțumiți de viața noastră în această țara dacă vom continua discuțiile despre identitatea ei cu atitudinea asta: ”România e un loc urât și necivilizat; ce tare și deștept sunt eu și ce umblat și cultivat, nu știu de ce Doamne iartă-mă îmi mai pierd vremea pe-aici…” România nu este un loc urât și necivilizat. România nu este o țară pe care s-o urăști, cum nu este nici o țară din lume. există niște oameni și niște instituții în România, unii și unele mai mult sau mai puțin simpatice. felul în care toate funcționează împreună dau, într-adevăr, o imagine a unei țări. dar imaginea ei este rezultatul interacțiunii tuturor celor care o locuiesc și al regulilor abstracte care o reglementează.

nu putem să schimbăm imaginea unei țări intervenind direct asupra imaginii, pentru că imaginea unei țări nu se prelucrează în photoshop. mă rog, nu numai în photoshop. putem să schimbăm imaginea țării noastre dacă intervenim la nivelul fcatorilor care o compun. ce-ar fi să începem cu noi? să lăsăm de o parte blazarea noastră de români condamnați la planul doi, de oameni preocupați să se plângă că ”toate merg pe dos în țara asta”.

nu ne trăim viețile noastre de zi cu zi într-o țară mare și abstractă. le trăim printre niște oameni și niște instituții. dacă ne vom continua atenția spre lucrurile mici și vom discuta despre probleme particulare, vom face mult mai mult decât dacă vom continua să ne plângem că țara noastră e nașpa. nu există țări nașpa, există doar contexte istorice nefavorabile și oameni care nu le pot face față.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva