You are currently browsing the tag archive for the ‘romania’ tag.

250920101039

eu sunt mulțumit că am participat sâmbătă, 25 Septembrie, la acțiunea de curățenie organizată de Let’s Do It Romania. am făcut parte dintr-o echipă inimoasă de 8 persoane (2 băieți și 6 fete). Împreună am strâns peste 50 de saci de gunoaie, pe lângă aeroportul de la Cornetu.

250920101041

la drept vorbind, ce am făcut noi a fost că am semi-ecologizat un pârâu transformat de locuitorii acelor meleaguri în groapă de gunoi. am găsit haine, pet-uri, o mască de  mașină cu număr cu tot, o plasă de pește care a umplut 3 saci, o groază de  materiale de construcție aruncate pe-acolo, un scaun de răchită, vreo două butoaie de murături (din fericire goale) etc.

250920101038

cam cu mulțumirea asta am rămas. despre implicarea statului român – statul care păstorește cetățenii aruncători de gunoaie – vorbește pe șleau Chinezu aici. oamenii politici sunt mult prea ocupați să-și înfigă pumnalele în spinare și să creeze haos ca să mai aibă timp și de puțină curățenie. no further comment…

LATER EDIT – sunt onorat că am muncit alături de: Ștefania Cochină, Bogdan Zarchievici, Ana Tudose, Mădălina Pavel, Andreea Huivan, Alice Kais și cred că a mai fost o persoană, BZ!

sâmbătă mă duc să pun și eu umărul la Let’s Do It Romania! argumentele celor care pretind că acesta este un proiect inutil nu m-au convins. ei spun că oamenii care aruncă gunoaiele pe unde apucă vor continua să o facă și de acum încolo. că nu se va schimba nimic. că mai bine faci presiuni asupra autorităților, să crească amenzile și să impună controale de mediu mai stricte, decât să ieși la aer curat și să faci pe ecologistul.

poziția asta anti-Let’sDoIt are doza ei de ridicol. a sesizat-o și ironizat-o foarte bine Ștefan Murgeanu. hai să nu facem curat pentru că oricum se face iar mizerie. asta e ca și cum ai spune: hai să nu curățăm zăpada de pe trotuar, pentru că oricum ninge iar. cu mitocanii și cu natura nu te pui. dar când natura are nevoie de ajutor împotriva mitocanilor ce faci? stai pe bară pentru că oricum mitocanii câștigă? până când va interveni statul cu amenzi și controale, ăștia suntem, ăștia defilăm.

mai mult decât să ironizez poziția asta: ”nu mă duc să fac curat după alții!”, eu am argumente că nu este o poziție logică, dacă ăia care o adoptă se vor ecologiști, sau preocupați de mediu. care e scopul tuturor binevoitorilor față de natură? să fie curățenie, da?

dacă vrem să fie curățenie, facem curat. până aici e corect? da, zice oponentul nostru, dar nu are rost să faci curat ca să se facă iar mizerie. trebuie să împiedici să se facă mizerie, nu să strângi tu mereu în urma altora. cum împiedici să se facă mizerie? păi, fie dai amenzi, fie educi oamenii care fac mizerie să nu mai facă.

hai să ne concentrăm puțin pe partea asta cu educația. se spune că românul mitocan, care lasă în urma lui pet-uri de bere la locul grătarului, nu dă doi bani pe curățenia organizată în toată țara. pentru el singura soluție e amenda. dar mitocanul ăsta are un copil, care nu a apucat să ajungă la fel de mitocan ca el. copilul ăsta poate auzi de proiect sau te poate vedea pe tine strângând gunoaiele pe care le aruncă tac-su. și-atunci își poate pune niște întrebări. contează să și le pună.

alții care lasă gunoaie în urma lor prin păduri nici măcar nu sunt mitocani abjecți și atât. sunt oameni normali, poate chiar oameni de treabă, care au o lacună în punctul ăsta cu aruncatul gunoaielor. o fac din comoditate, o fac pentru că s-au obișnuit așa. dacă ei vor auzi la televizor – voluntarii Let’s Do It au strâns 200.000.000 de pet-uri din păduri, își vor pune și ei o întrebare. nu toți. să zicem că își vor pune 5.ăștia 5 au și ei câte un copil. poate copilul ăla nu va crește în aceeași tradiție, a aruncării gunoaielor unde se nimerește.

am putea continua cu astfel de scenarii pozitive. nu zic că sunt valabile în toate cazurile. zic că sunt valabile cel puțin în câteva. dar că efectul unui exemplu, al unui model, este mai mare decât tindem să-l evaluăm de pe margine. du-te acolo și adună un sac de gunoi, fă experiența asta. îți garantez că data viitoare când vei vedea pe cineva aruncând gunoaie pe munte, nu vei trece pe lângă el mormăind: ce nesimțit! îl vei lua de guler și-l vei lua la întrebări. pentru că tu poate ai strâns gunoaie pe-acolo! atitudinea ta se va schimba prin participare și prin forța exemplului.

atitudinea tuturor se poate schimba prin participare, oricât de puțin. întâi să demonstrăm că există o masă critică de oameni care vor o țară curată. pe urmă presiunile asupra statului vor avea altă greutate.

și aș mai vrea să spun ceva despre proiectul ăsta și din alt punct de vedere. Chinezu e de părere că dacă ratăm șansa de a face un succes din proiectul ăsta, ne merităm soarta ca nație, istoria ne face pe noi și nu noi pe ea etc. astea sunt cuvinte în gura unui suporter înfocat, ceea ce e de apreciat. dar ele ca atare mi se pare, scuze domnu’, niște exagerări teatrale. ne tot căutăm jaloane – de la momentul X a început să fie mai bine; dacă nu acum, atunci niciodată etc. în fiecare zi se joacă soarta noastră de popor.

hai s-o lăsăm mai moale cu exagerările astea. dacă iese Let’s Do It  într-un mare fel, cu atât mai bine. dacă nu, facem noi altul. o fi vina oamenilor că-s proști, o fi și vina organizatorilor că n-or fi comunicat destul, o fi vina noastră a tuturor… suntem toți de vină că încă nu ne înțelegem libertatea. dar asta nu înseamnă că dacă nu o înțelegem sâmbătă nu o vom mai înțelege niciodată. lucrurile se câștigă și se pierd în timp. e frustrant să nu apuci să-ți vezi visul cu ochii, dar o țară civilizată se construiește în sute de ani, nu în 20.

așa că hai sâmbătă atâția câți om merge, la curățenie, și vom vedea ce-o mai fi. eu merg pentru decența și normalitatea gestului în sine, nu ca să schimb lumea.

sunt (din nou) inundații în România. cam pe unde au mai fost, din ce se aude la TV. unii vorbesc deja, cu sarcasmul care îi șade tare bine românului, despre tradiția inundațiilor, sau inundații din generație în generație.

au fost create niște pârghii cu ajutorul cărora îi putem sprijini pe oamenii afectați de inundații – pe cei rămași fără case și gospodării, pe bătrâni care au muncit o viață și acum s-au trezit că mai au doar o pereche de cizme de cauciuc, împrumutate. Manafu a făcut o listă cu posibilitățile de a dona bani sau alimente pentru sinistrați.

am donat și eu câțiva euro prin sms, la numărul 876. un sms face doi euro. nu am spus că am donat ca să mă laud, ci pentru că mă întreb, așa într-o doară, cum se împart acești bani. oare câți cenți din cei doi euro ai mei i-am dat pentru necazul oamenilor? câți merg să acopere pierderea lor grea – casa luată de ape,  animalele pierdute etc.? câți cenți merg, dimpotrivă, să acopere prostia și reaua voință?

am auzit despre familii care au pățit necazul și în anii trecuți, dar n-au binevoit să se mute din calea apelor. și-au făcut casa tot în pantă, cum s-ar spune. am auzit de defrișări ilegale care au favorizat nenorocirile care se petrec acum. de mult am început să aud de astea, din anii 90.

am auzit un ”cadru didactic” certându-se la televizor cu președintele țării, într-adevăr ca o țață, acuzându-l că guvernanții au mințit-o, nu i-au crescut salariul așa cum au promis, ba chiar i-l reduc acum cu 25%. asta în contextul în care președintele s-a găsit să întrebe – ce inspirație… – dacă avea asigurare de locuință. și mă gândesc așa: că nu sunt atâția cenți în cei 2 sau 4 sau 400 sau 400.000 de euro pe care i-am putea dona noi toți sinistraților, cât să acopere toate problemele astea.

nu sunt, pur și simplu nu sunt.

[blip.tv ?posts_id=3370398&dest=-1]

un articol despre situatia educatiei din Romania pe care wordpress a reusit sa mi-l buseasca… sper sa am nervii sa-l rescriu 🙂

later edit: ca să fiu cinstit, se putea să nu-l fi pierdut, dacă eram puțin mai atent. l-am scris într-o fereastră care a stat vreo două ore deschisă, timp în care se poate să fie pierdut intermitent conexiunea. ultima salvare automată făcută de wordpress e cu vreo oră jumate înainte de a-i da eu ”publish” și a pierde tot.

în orice caz, ceea ce spuneam e cam așa: Citește restul acestei intrări »

Thomas Kuhn vorbește despre știința normală ca despre acea perioadă din istoria unei științe, în care cercetătorii lucrează într-o paradigmă îndeobște acceptată și încearcă să armonizeze rezultatele observațiilor / cercetărilor lor cu teoria (paradigma) admisă de majoritatea membrilor comunității științifice.

în momentul în care observațiile empirice par să contrazică flagrant ceea ce zice teoria (ex. observațiile lui Galilei nu erau coerente cu ipoteza imobilității Pământului), survine în istoria respectivei științe o criză. dacă observațiile nu mai pot fi armonizate cu teoria, în cele din urmă cercetătorii vor schimba paradigma. vor revizui, adică, unele adevăruri de ordin foarte general, care stau la baza întregii științe. vor reconsidera cadrul teoretic. vezi Einstein, care a schimbat modul în care oamenii înțelegeau fizica până la el.

nu vreau să țin o lecție de filosofia științei, nu sunt nici pe departe calificat. vreau doar să fac o analogie între perioadele tipice de știință normală, care survin după revoluțiile științifice, și perioada istorică care a survenit Revoluției din ’89 la noi. nu știu cum s-a făcut, dar perioada asta de după Revoluție a fost una de criză normală.

nu e nevoie să încep eu să înșir bubele românești și bolile cronice ale societății. se ocupă de asta puținii jurnaliști rămași cu preocuparea de a fi câine de pază, nu de a susține sau dărâma câte un candidat sau partid în campanii. bubele sunt multe, bolile sunt sufocante, exasperante, par fără leac. suntem săraci, corupți, rasiști, limitați, necivilizați, nervoși, neinformați, violenți, nemulțumiți, depresivi și alte chestii nașpa.

cred că știu de ce. pentru că Revoluția din 1989 nu a însemnat și schimbare de paradigmă. am răsturnat un om și am rămas în inerția unui sistem. căruia i-am dat alt nume, alte haine, dar care a perpetuat aceleași obiceiuri. revoluția noastră a fost incompletă, aproape că-mi vine să zic că a eșuat, în momentele mai negre. durează crâncen de mult să ne așezăm într-o paradigmă normală – social, cultural, politic. durează al naibii d emult să apară primii politicieni despre care să simți că au în cap un program prin care să reformeze un sistem, nu să servească niște interese.

ca de obicei, întrebarea mea e: bun, am înțeles toate astea! acum ce facem? mergem la vot? are vreo importanță, simțim că schimbăm ceva? ne mai uităm la TV la certurile lor interminabile, la politica asta jegoasă, suburbană?

ne uităm, înghițim în sec, mergem și-i ștampilăm… n-avem ce face. încă o dată, cred că traiul social decent, liber, nu este pentru noi, cei de 30 de ani. îl putem pregăti, dacă ne încăpățânăm să nu ni se facă lehamite, copiilor noștri, peste alte 20 de primăveri.

campanie veselă vă doresc!

știți chestia aia cu nevăzutul pădurii din pricina copacilor. oare chiar se aplică la propriile noastre vieți? nu vedem că trăim mai bine decât în anii ’90, să zicem? nu ne dăm seama cât de civilizați am ajuns, cât s-a îmbunătățit orașul sau sătucul nostru, cum s-au mai schimbat vedetele și emisiunile tv în bine, câte acte caritabile pe metru pătrat de multinațională se întâmplă la noi? etc.

eu zic că astea sunt prostii. toată lumea simte că aerul e puțin mai respirabil decât în ’90 și anii următori, că fițele, deși fițe de prost gust în continuare, sunt mai aroape de occident, că mizeriile jenante proliferează în continuare pe la show-uri tv, că manelele cu țâțe, cururi și dușmani duduie în continuare prin geamurile căscate ale BMW-urilor, că fetele sunt pipăite în autobuz de obsedați cu coșuri etc., DAR: nu chiar ca înainte.

adevărul este că nu ne găsim prea mulți în vreo eroare. s-au mai schimbat lucrurile, dar prea puțin, prea încet față de cât speram. ne-am găsit lumile noastre paralele: nu mă mai uit la televizor, am netul pentru informații; nu mai citesc editoriale de jurnaliști care se cred guru pentru că au apucat să bată la mașina de scris – am blogurile și twitterul la un click distanță; nu mai cred în tot ce se spune la tv, iau știrile din 4-5 surse și le judec în capul meu.

mai mult, pot să fac ceva valoros, și dacă-mi iese într-adevăr, am facebook-ul și youtube-ul sau ceva asemănător, astfel încât în două săptămâni știe de mine toată România. asta dacă se mai găsesc din ăia care să aprecieze valoarea chestiei respective. și se mai găsesc.

suntem în aceeași ciorbă incertă, care dimineața poate mirosi a ciocolată cu lapte și a brioșe, la prânz a auorlac, seara a pizza cu prosciuto crudo și gorgonzola sau a mertzan transpirat sau a fusta lucioasă strânsă pe șunci sau a cărți și dvd-uri cu filme sau a ceai sau a metrou plin de lume sau a fum dens care doboară plămânii vitejilor bicicliști sau a toate deodată, multe altele pe care nu mai stau să le înșir.

ziceam: suntem în aceeași ciorbă, care fierbe în continuare. unii din noi aruncăm diverse ierburi aromate, alții pun mai departe grăsimi și măruntaie necurățate de sânge. durează până ne hotărâm asupra rețetei. cred că asta e de fapt problema: am avut așteptări greșite. am vrut să trăim ca-n vest după 10 ani de ”reforme”. ei bine, nu! viața frumoasă nu e pentru noi. e pentru copiii noștri. dacă vrem o viață normală în țara asta, pentru ei avem de tras – ei sunt singurii care au șansa să o trăiască.

pur și simplu mai sunt prea multe de făcut ca să ne mai smiorcăim – prea multe mici lucruri despre care nu simțim că fac diferența, dar care însumate înseamnă ceva. până la urmă, pădurea e alcătuită din copaci. și ai copacii pe care îi sădești.

al doilea răspuns remarcabil pe care l-am primit pe facebook a venit de la George. George nu are blog, pentru că e avocat :D, dar mi-a scris așa:

”Eu cred ca tocmai aceste discutii libere despre oamenii din spatiul privat, despre ce-i mana pe ei in lupta, despre placinte si despre razboi, despre pasiuni – astea mi se par interesante, la ele ma pot raporta ca la modele si in ele ma regasesc si caut sprijin. Entuziasmul nu prea apare in discursul despre viata publica si cred ca tocmai asta face bine B-Cafe, da o portie de entuziasm si de incredere in noi si in frumusetea oamenilor din jur.”

după degetul pe rană pus de Sandra, a venit punctul pe i de la Geo. nu doar că discutăm mult și facem prea puțin, dar toate aceste discuții sunt foarte

NE-constructive.

mai mult decât atât, sunt demoralizatoare. în fiecare zi auzim la televizor sau citim pe ziare, bloguri, site-uri de știri despre tot felul de nenorociri, de greșeli, de incompetenți care vor duce țara de râpă etc. imaginea noastră despre viețile noastre în țara asta este una foarte proastă.

și-mi aduc aminte de ce-mi spunea Alex Belenyi, când i-am luat interviu, despre experiența lui din Venezuela. sud-americanilor în genere li se părea că un om este foarte dubios dacă își vorbește țara de rău. să-ți critici țara de față cu unii străini era privit ca un gest de lașitate, dezonorant. cred că în Venezuela sunt departe de a primi lapte și miere la robinet, dar cred că un patriotism înflăcărat și o conștiință a specificului stilului lor de viață îi ajută să ducă existențe mai puțin deprimante / deprimate.

prin urmare, nu ajunge să discutăm mai puțin și să facem mai mult, sau măcar să înțelegem mai bine ce e de făcut. mai trebuie să ne împodobim șuetele și cu modele luminoase; mai trebuie ca în discuțiile noastre să-și facă loc și exemplele pozitive, încrederea, speranța. cu alte cuvinte, nu cred că vom deveni oameni de acțiune și ne vom schimba viețile până nu vom avea motivația necesară.

iar motivația, of!, nici ea nu vine din senin. vine de la oamenii pe care îi întâlnim, de la cărțile citite (în fond, niște întâlniri și ele – cu natura umană în variatele ei manifestări), de la filmele văzute etc. conform punctului pe i pus de Geo, să ne uităm la oameni admirabili și să-i admirăm activ. pentru că schimbarea în bine are nevoie de mai mult decât analiză (țară de talk-show-uri, asta suntem!).

are nevoie de inspirație și de pasiune!

zilele trecute, am pus o întrebare pe facebook legată de B-Cafe: e deranjant că multe dintre interviuri o iau, la un moment dat, pe panta discuțiilor despre starea societății românești? fără să vrem, eu și interlocutorii mei ajungem să vorbim despre România, cum e ea și cum ne-ar plăcea mai mult să fie, de ce stăm aici și nu plecăm, ce avem valoros și ce e de cacao. mă temeam ca B-Cafe să nu devină un site prea politic (în sens etimologic – adică să se ocupe prea mult de treburile cetății) și am vrut să știu ce simt și ceilalți.

în general, cei care mi-au răspuns s-au declarat de acord cu discuțiile despre România și români, atâta vreme cât se ajunge la ele firesc, fără să forțăm nota. două răspunsuri însă au pus degete pe rană și puncte pe i. ele sunt interesante nu doar pentru cei care urmăresc ce se întâmplă pe B-Cafe, ci și pentru cei pe care îi preocupă discuțiile de multe ori sterile despre ce e de făcut ca să trăim mai bine în țara asta.

Sandra mi-a scris așa:

”Imi place ca se discuta si despre starea Romaniei, daca persoanele intervievate au ceva destept si relevant de spus pe tema asta, why not. Cred ca ar fi util daca ai putea extrage de la cei ce discuta subiectul si niste action steps concreti, ce propun ei practic pe baza observatiilor pe care le au despre mediul in care traim. Discutii despre Romania sunt multe, dar nu asa multe care sa se si termine cu un „how to” sau un „to do” :)”

deget pe rană: suntem buni să despicăm firul în 4 (tetrapilotomiști desâvârșiți, cum s-ar zice), dar de împletit habar nu avem să împletim ceva. știm că în România e nașpa, avem idee și despre cum ar trebui să fie. dar așteptăm ca lucrurile să pice din cer: oamenii să se schimbe, politicienii să-și facă treaba, vânzătoarele să zâmbească. ei bine, toate astea nu se vor întâmpla prea curând de la sine.

poate simțim că nu e ceva ce depinde de noi, că pur și simplu ne sunt încălcate niște drepturi la o viață decentă; suntem mințiți, agresați, furați. e un sentiment înșelător. adevărul e că suntem foarte rost informați, că ne resemnăm că așa e România și nu ai ce-i face. nu știm să ne cerem drepturile, nu știm să ne asigurăm că ne sunt respectate.

respectarea drepturilor cetățenești nu a venit de la sine nicăieri în lume. nici măcar în civilizațiile spre care ne uităm cu jind pacea și bunăstarea nu sunt de la sine înțelese. plătești mai mult pentru spitale, plătești mai mult pentru polițiști și profesori și orice altceva. muncești mai mult și ai mai mult. pentru că ai învățat să ceri mai mult.

prin urmare, lecția numărul 1: nu e așa simplu să ceri. trebuie să știi ce și să înveți cum. în momentul în care vom cere astfel încât să nu fim refuzați, vom primi.

despre al doilea mesaj de pe facebook în partea a II-a, că deja m-am lungit. se vede că mai am de învățat…

nu știu dacă ați observat, dar românii sunt foarte agresivi. cel puțin aici în București e jale. țipăm și scrâșnim unii la alții, ne răstim, în jurăm, facem spume la gură și chiar lovim, trântim, îmbrâncim. totuși, nu doar bucureștenii sunt agresivi. se poate însă ca Bucureștiul să-i afecteze într-un mod negativ pe cei care îl tranzitează.

prima întâmplare în urma căreia am învățat despre potențialul lovirii cu zâmbetul în moalele capului s-a petrecut la facultatea de Filosofie, pe cheiul Dâmboviței. eu parcasem mașina pe trotuar. mă pregăteam să plec și aranjam niște lucruri pe bancheta din spate, din afara mașinii, deci cu ușa deschisă. această ușa deschisă îl împiedica pe un șofer dintr-un Cielo cu număr de Bacău să înainteze pe trotuar, în încercarea lui de depășire a coloanei de mașini de pe carosabil.

după ce a claxonat de două ori (eu am crezut, evident, că sunt claxoane în stradă), șoferul nervos a ieșit din mașină și a început să mă înjure. mie, în general, nu-mi place să fiu înjurat. i-am răspuns deci că o astfel de strategie nu-l va ajuta să mă convingă să eliberez trotuarul ca să aibă el loc cu mașina, am reintrat pe jumătate în mașină și am continuat să-mi aranjez lucrurile.

omul s-a înroșit de furie și a început să mă amenințe cu cele mai variate tipuri de bătaie. eu i-am zâmbit și i-am spus (aproximativ) că nu are nici un drept să mă acuze că încurc traficul, pentru că suntem pe trotuar, iar ca pieton are loc să treacă. i-am mai atras atenția că un ton civilizat de la bun început m-ar fi convins să închid ușa la mașină mult mai repede. asta nu l-a convins pe el de justețea poziției mele și am continuat preț de încă vreun minut să-i contemplu furia. ne-am despărțit, într-un final, de pe poziții ireconciliabile.

a doua întâmplare de acest fel s-a petrecut în parcare la Real. de data asta a fost între mine și alți doi bucureșteni – o șoferiță și prietenul ei. ea a coborât din mașină și a început să mă înjure în moduri biologic necorespunzătoare cu sexul propriu, pentru că îi suflasem de sub nas un loc de parcare. adevărul este că i l-am suflat, dar fără să-mi dau seama exact dacă vrea să parcheze acolo sau dacă așteptase mai mult decât mine să se elibereze.

în orice caz, dacă mi-ar fi atras atenția pe un ton civilizat că aștepta de mai mult timp, i-aș fi făcut loc. în momentul în care a început însă să zbiere, abia coborând din mașină: ”Bă, ești țăran împuțit, du-te-n … mea! etc.”, am știut că nu voi muta mașina și ea nu va parca acolo. prietenul ei încercat să mă convingă să fac totuși asta, adoptând tonul: ”mută mașina imediat bă boule, că dacă nu…” că dacă nu ce? am întrebat eu naiv.

era vorba să mă calce în picioare, dar eu am insinuat cum că n-aș prea fi de acord. i-am explicat și lui, zâmbind, că dacă mi s-ar fi adresat pe un ton politicos le-aș fi lăsat locul. știu, sunt cam răzbunător… nici ei nu au găsit vreun punct valabil în argumentația mea. în orice caz, zâmbetul meu politicos și tonul elegant a părut să-i ducă aproape de apoplexie. ne-am despărțitdestul de zgomotos din partea lor, în momentul în care au decis să parcheze în altă parte.

totuși, nu recomand zâmbetul în moalele capului ca strategie de suraviețuire în București. despre implicațiile teoretice ale unei astfel de metode de luptă în trafic sau în alte situații sociale îmi propun să mai vorbesc în curând.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva