You are currently browsing the tag archive for the ‘soferi’ tag.

semnalizez că virez la dreapta pe o străduță. în spatele meu sunt mașini care merg înainte și așteaptă să mă car din fața lor. mă și grăbesc. dar un cuplu de vârstă mijlocie traversează elegant, braț la braț. sunt în mijlocul unei conversații importante. cei doi văd că virez, dar nu se obosesc să-mi dea atenție.

presat din spate, mă apropii de ei, la două-trei palme. atunci bărbatul se sesizează și își apucă nevasta de braț, cu un gest protectiv. dar nu se grăbesc, mai fac trei pași în același ritm și sunt pe trotuar. și-mi strigă: ”traversăm și noi, BĂ!”

(”Bă!”, pentru cititorii de limbă engleză care sunt în plin proces de învățare a limbii române și exersează pe writeman.wordpress.com close reading, este o formulă de politețe pe care o poți adresa din prima, cu nonșalanță, oricărui necunoscut, în scopul de a stabili relații amicale de tipul taică-miu a păscut vițeii cu tac-tu. despre această categorie de relații interumane, întrebați-vă profesorii de sociologie.)

pentru că mă mănâncă, în situații din astea, și sunt cu dreptatea, las geamul în jos și explic: să știți că nu e trecere de pietoni aici! la care nevasta sare revoltată: ”e colț de stradă, așa că putem să traversăm!” tranșez disputa (v-am zis că mă grăbeam): ”traversatul pe la colț de stradă nu e reglementat de codul rutier!”

ba uite că am greșit. e reglementat; și anume în favoarea mea, a conducătorului de autovehicul, care am eu prioritate, m-ai înțeles? –

Art. 72 – (2) Pietonii au prioritate de trecere fata de conducatorii de vehicule numai atunci cand sunt angajati in traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate si semnalizate corespunzator, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor.

(3) Traversarea drumului public de catre pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate si semnalizate corespunzator, iar in lipsa acestora, in localitati, pe la coltul strazii, numai dupa ce s-au asigurat ca o pot face fara pericol pentru ei si pentru ceilalti participanti la trafic.

eu zic că e greu să ne luăm drepturi pe care de fapt nu le avem fără să încălcăm alte drepturi, despre care am convenit că alții le au. asta e o morală a poveștii.

dar mai e una, mai interesantă. lăsând la o parte codul rutier și privind de pe poziția celui care circulă în fiecare zi prin trafic (a traficantului de zi cu zi): una e evidența pentru șofer și alta pentru pieton. regulile bunului simț dictează altceva pentru fiecare din ei. șoferului îi e clar că e pe carosabil și are dreptul să treacă, nemaipunând la socoteală că îi încurcă pe cei din spate și naște claxoane etc. pietonului îi e clar că ăla din mașină e dușmanul care îl persecută. că poate să aștepte tipul de după covrig 3 secunde, cât traversează el o amărâtă de stradă.

numai că trei secunde pentru un șofer sunt mult mai lungi decât 3 secunde pentru un pieton.

Reclame

nu știu dacă ați observat, dar românii sunt foarte agresivi. cel puțin aici în București e jale. țipăm și scrâșnim unii la alții, ne răstim, în jurăm, facem spume la gură și chiar lovim, trântim, îmbrâncim. totuși, nu doar bucureștenii sunt agresivi. se poate însă ca Bucureștiul să-i afecteze într-un mod negativ pe cei care îl tranzitează.

prima întâmplare în urma căreia am învățat despre potențialul lovirii cu zâmbetul în moalele capului s-a petrecut la facultatea de Filosofie, pe cheiul Dâmboviței. eu parcasem mașina pe trotuar. mă pregăteam să plec și aranjam niște lucruri pe bancheta din spate, din afara mașinii, deci cu ușa deschisă. această ușa deschisă îl împiedica pe un șofer dintr-un Cielo cu număr de Bacău să înainteze pe trotuar, în încercarea lui de depășire a coloanei de mașini de pe carosabil.

după ce a claxonat de două ori (eu am crezut, evident, că sunt claxoane în stradă), șoferul nervos a ieșit din mașină și a început să mă înjure. mie, în general, nu-mi place să fiu înjurat. i-am răspuns deci că o astfel de strategie nu-l va ajuta să mă convingă să eliberez trotuarul ca să aibă el loc cu mașina, am reintrat pe jumătate în mașină și am continuat să-mi aranjez lucrurile.

omul s-a înroșit de furie și a început să mă amenințe cu cele mai variate tipuri de bătaie. eu i-am zâmbit și i-am spus (aproximativ) că nu are nici un drept să mă acuze că încurc traficul, pentru că suntem pe trotuar, iar ca pieton are loc să treacă. i-am mai atras atenția că un ton civilizat de la bun început m-ar fi convins să închid ușa la mașină mult mai repede. asta nu l-a convins pe el de justețea poziției mele și am continuat preț de încă vreun minut să-i contemplu furia. ne-am despărțit, într-un final, de pe poziții ireconciliabile.

a doua întâmplare de acest fel s-a petrecut în parcare la Real. de data asta a fost între mine și alți doi bucureșteni – o șoferiță și prietenul ei. ea a coborât din mașină și a început să mă înjure în moduri biologic necorespunzătoare cu sexul propriu, pentru că îi suflasem de sub nas un loc de parcare. adevărul este că i l-am suflat, dar fără să-mi dau seama exact dacă vrea să parcheze acolo sau dacă așteptase mai mult decât mine să se elibereze.

în orice caz, dacă mi-ar fi atras atenția pe un ton civilizat că aștepta de mai mult timp, i-aș fi făcut loc. în momentul în care a început însă să zbiere, abia coborând din mașină: ”Bă, ești țăran împuțit, du-te-n … mea! etc.”, am știut că nu voi muta mașina și ea nu va parca acolo. prietenul ei încercat să mă convingă să fac totuși asta, adoptând tonul: ”mută mașina imediat bă boule, că dacă nu…” că dacă nu ce? am întrebat eu naiv.

era vorba să mă calce în picioare, dar eu am insinuat cum că n-aș prea fi de acord. i-am explicat și lui, zâmbind, că dacă mi s-ar fi adresat pe un ton politicos le-aș fi lăsat locul. știu, sunt cam răzbunător… nici ei nu au găsit vreun punct valabil în argumentația mea. în orice caz, zâmbetul meu politicos și tonul elegant a părut să-i ducă aproape de apoplexie. ne-am despărțitdestul de zgomotos din partea lor, în momentul în care au decis să parcheze în altă parte.

totuși, nu recomand zâmbetul în moalele capului ca strategie de suraviețuire în București. despre implicațiile teoretice ale unei astfel de metode de luptă în trafic sau în alte situații sociale îmi propun să mai vorbesc în curând.

pentru mine, trecerea de pietoni e sfântă. nu am gândit întotdeauna așa, nu e vreun principiu pe care l-am învățat de la Immanuel Kant. e o regulă pe care mi-am asumat-o în cadrul experienței mele de pieton și șofer deopotrivă.

mergi cu gândul la ale tale pe trecere de pietoni. un șofer grăbit are și el verde și face dreapta, dar trebuie să-ți dea prioritate. cele 5 secunde pe care le-ar pierde acel șofer dacă ar opri complet și te-ar lăsa să traversezi în legea ta sunt exact secundele care fac diferența dintre civilizație și barbarie. deci nu oprește, vine spre tine, te presează, te grăbește. se știe că suntem un popor harnic, care muncește la foc automat, aleargă, produce… asta e una la mână: nu te simți confortabil să nu știi dacă va opri sau nu tipul de la volan când vine spre tine și tu ești pe trecerea de pietoni.

a doua la mână: majoritatea șoferilor gândesc că trecerile de pietoni nesemaforizate sunt pentru fraieri. adică fraierii opresc la trecerile alea, când sunt pietoni care vor să traverseze. o astfel de concepție nu este greșită în principiu, dar nu este legală. legea spune că trebuie să oprești.

în Istanbul, să încerci să traversezi pe trecerile nesemaforizate semăna cu sinuciderea. asta face parte din cultura Bosforului – călărețul trece înaintea pedestrașului. eu sunt însă adeptul unui alt cadru cultural – cadrul european, în care regulile de conviețuire între cetățeni se stabilesc și se respectă de comun acord.

prin urmare, cu legea de partea mea (că avem lege de inspirație europeană), mă lupt cu barbaria unor șoferi. cum ar veni, mă împotrivesc unui cadru cultural la care nu ader. nu gândesc așa, nu fac așa. ceea ce-mi atrage binecuvântări de tipul celei din titlu din partea șoferilor grăbiți. pentru că traversez cu tupeu pe trecere nesemaforizată, îmi dă flash-uri șoferul grăbit din Audi, eu mă opresc și-l apostrofez pentru asta (rog să se consemneze: pe un ton civilizat).

rezultat: șoferul grăbit oprește 20 de metri mai încolo să mă înjure prin geamul deschis, cei de pe sensul opus de mers opresc și ei, văzând că traversez; unul mă îndeamnă la viteză: mișcă-te, dă-te-n morții mă-tii de ochelarist! prin urmare, le-am dat de gândit la cel puțin 5-6 persoane.

părerea  mea, stimați șoferi: e ok să fie așa. trăim în lumi diferite. eu sunt ochelarist, voi nu. voi mă presați să mă grăbesc înjurând. eu vă scot din minți vorbind civilizat și zâmbind. e război, fiecare cu mijloacele lui, să vedem care tentație culturală va triumfa. farmecul Balcanilor, nu găsiți?

ultimul paragraf. mi-aduc aminte că m-a apostrofat odată un taximetrist la Gara de Nord, nu mai știu pentru ce. ”ochelarist împuțit” sau pe-acolo, s-a exprimat el. atunci m-am întors și i-am spus: ”ochelarii n-au nici o legătură, să știi! când o să ai matale școală câtă am eu, atunci să vorbești!” acelui om i-a fost rușine de el, l-am văzut cum a înghițit în sec și n-a mai scos un cuvânt. m-am și mirat ce m-a apucat, cred că a fost mai degrabă un impuls jucăuș. dar mi-a confirmat o bănuială: să te porți civilizat și să vorbești amabil, să fii mândru că ești ochelarist – sunt arme mai puternice decât îți vine să crezi.

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva
Reclame