You are currently browsing the tag archive for the ‘trafic’ tag.

mi-a căzut hardul extern, comoara mea, depozitul muncii mele. a căzut pe jos, abisul s-a deschis înaintea lui și el a zburat inconștient cu capul înainte. de la juma’ de metru a căzut, și pe covor, dar tot a pățit ceva – probabil i-a căzut capul de citire pe platan (din ce mi-au spus niște oameni mai pricepuți).

tot timpul se întâmplă câte o neprevăzută din asta care te bagă la cheltuieli. anul trecut cam pe vremea asta erau discurile de frână ale Lindei, care scrâșneau și făceau scandal, dându-și obștescul sfârșit și cerând vehement înlocuirea. anul ăsta e hardul (numai după cauciucurile de vară noi pe care a trebuit să le cumpăr, că se uzaseră cele vechi). și mai tot apar mici mărunțișuri.

nimic deosebit.

dar eu stau și mă întreb: când mai avem timp să ne îngrijim de cele importante, când tot soiul de astfel de mici nimicuri (cheltuieli, întâmplări, greșeli neprevăzute) – ne mănâncă ficații?! de-aia mă uit cu un ochi circumspect – deși-mi place foarte tare – la tag-line-ul blogului dlui. Adrian Ciubotaru: relax, you have plenty of time!

(ar trebui să închei ca un blogger din cei cu mult trafic pe blogurile lor, întrebând natural, ca să generez comentarii: țiecând ți s-a întâmplat ultima dată să faci cheltuieli neprevăzute? de fapt, articolul ăsta numai pentru a putea trage poanta asta în final l-am scris :P)

sunt foarte bucuros în ultimele zile. așa, fără un motiv aparent. parcă am mai multă poftă de viață, parcă sunt mai încrezător în steaua mea. mătur zăpada de pe Linda de fiecare dată când plec, îi descleștez parbrizul și luneta din strânsoarea de gheață, dau cu lopata zăpada așternută peste locul de parcare, îmi îngheață mâinile pe ștergătoare Citește restul acestei intrări »

semnalizez că virez la dreapta pe o străduță. în spatele meu sunt mașini care merg înainte și așteaptă să mă car din fața lor. mă și grăbesc. dar un cuplu de vârstă mijlocie traversează elegant, braț la braț. sunt în mijlocul unei conversații importante. cei doi văd că virez, dar nu se obosesc să-mi dea atenție.

presat din spate, mă apropii de ei, la două-trei palme. atunci bărbatul se sesizează și își apucă nevasta de braț, cu un gest protectiv. dar nu se grăbesc, mai fac trei pași în același ritm și sunt pe trotuar. și-mi strigă: ”traversăm și noi, BĂ!”

(”Bă!”, pentru cititorii de limbă engleză care sunt în plin proces de învățare a limbii române și exersează pe writeman.wordpress.com close reading, este o formulă de politețe pe care o poți adresa din prima, cu nonșalanță, oricărui necunoscut, în scopul de a stabili relații amicale de tipul taică-miu a păscut vițeii cu tac-tu. despre această categorie de relații interumane, întrebați-vă profesorii de sociologie.)

pentru că mă mănâncă, în situații din astea, și sunt cu dreptatea, las geamul în jos și explic: să știți că nu e trecere de pietoni aici! la care nevasta sare revoltată: ”e colț de stradă, așa că putem să traversăm!” tranșez disputa (v-am zis că mă grăbeam): ”traversatul pe la colț de stradă nu e reglementat de codul rutier!”

ba uite că am greșit. e reglementat; și anume în favoarea mea, a conducătorului de autovehicul, care am eu prioritate, m-ai înțeles? –

Art. 72 – (2) Pietonii au prioritate de trecere fata de conducatorii de vehicule numai atunci cand sunt angajati in traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate si semnalizate corespunzator, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor.

(3) Traversarea drumului public de catre pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate si semnalizate corespunzator, iar in lipsa acestora, in localitati, pe la coltul strazii, numai dupa ce s-au asigurat ca o pot face fara pericol pentru ei si pentru ceilalti participanti la trafic.

eu zic că e greu să ne luăm drepturi pe care de fapt nu le avem fără să încălcăm alte drepturi, despre care am convenit că alții le au. asta e o morală a poveștii.

dar mai e una, mai interesantă. lăsând la o parte codul rutier și privind de pe poziția celui care circulă în fiecare zi prin trafic (a traficantului de zi cu zi): una e evidența pentru șofer și alta pentru pieton. regulile bunului simț dictează altceva pentru fiecare din ei. șoferului îi e clar că e pe carosabil și are dreptul să treacă, nemaipunând la socoteală că îi încurcă pe cei din spate și naște claxoane etc. pietonului îi e clar că ăla din mașină e dușmanul care îl persecută. că poate să aștepte tipul de după covrig 3 secunde, cât traversează el o amărâtă de stradă.

numai că trei secunde pentru un șofer sunt mult mai lungi decât 3 secunde pentru un pieton.

nu știu dacă ați observat, dar românii sunt foarte agresivi. cel puțin aici în București e jale. țipăm și scrâșnim unii la alții, ne răstim, în jurăm, facem spume la gură și chiar lovim, trântim, îmbrâncim. totuși, nu doar bucureștenii sunt agresivi. se poate însă ca Bucureștiul să-i afecteze într-un mod negativ pe cei care îl tranzitează.

prima întâmplare în urma căreia am învățat despre potențialul lovirii cu zâmbetul în moalele capului s-a petrecut la facultatea de Filosofie, pe cheiul Dâmboviței. eu parcasem mașina pe trotuar. mă pregăteam să plec și aranjam niște lucruri pe bancheta din spate, din afara mașinii, deci cu ușa deschisă. această ușa deschisă îl împiedica pe un șofer dintr-un Cielo cu număr de Bacău să înainteze pe trotuar, în încercarea lui de depășire a coloanei de mașini de pe carosabil.

după ce a claxonat de două ori (eu am crezut, evident, că sunt claxoane în stradă), șoferul nervos a ieșit din mașină și a început să mă înjure. mie, în general, nu-mi place să fiu înjurat. i-am răspuns deci că o astfel de strategie nu-l va ajuta să mă convingă să eliberez trotuarul ca să aibă el loc cu mașina, am reintrat pe jumătate în mașină și am continuat să-mi aranjez lucrurile.

omul s-a înroșit de furie și a început să mă amenințe cu cele mai variate tipuri de bătaie. eu i-am zâmbit și i-am spus (aproximativ) că nu are nici un drept să mă acuze că încurc traficul, pentru că suntem pe trotuar, iar ca pieton are loc să treacă. i-am mai atras atenția că un ton civilizat de la bun început m-ar fi convins să închid ușa la mașină mult mai repede. asta nu l-a convins pe el de justețea poziției mele și am continuat preț de încă vreun minut să-i contemplu furia. ne-am despărțit, într-un final, de pe poziții ireconciliabile.

a doua întâmplare de acest fel s-a petrecut în parcare la Real. de data asta a fost între mine și alți doi bucureșteni – o șoferiță și prietenul ei. ea a coborât din mașină și a început să mă înjure în moduri biologic necorespunzătoare cu sexul propriu, pentru că îi suflasem de sub nas un loc de parcare. adevărul este că i l-am suflat, dar fără să-mi dau seama exact dacă vrea să parcheze acolo sau dacă așteptase mai mult decât mine să se elibereze.

în orice caz, dacă mi-ar fi atras atenția pe un ton civilizat că aștepta de mai mult timp, i-aș fi făcut loc. în momentul în care a început însă să zbiere, abia coborând din mașină: ”Bă, ești țăran împuțit, du-te-n … mea! etc.”, am știut că nu voi muta mașina și ea nu va parca acolo. prietenul ei încercat să mă convingă să fac totuși asta, adoptând tonul: ”mută mașina imediat bă boule, că dacă nu…” că dacă nu ce? am întrebat eu naiv.

era vorba să mă calce în picioare, dar eu am insinuat cum că n-aș prea fi de acord. i-am explicat și lui, zâmbind, că dacă mi s-ar fi adresat pe un ton politicos le-aș fi lăsat locul. știu, sunt cam răzbunător… nici ei nu au găsit vreun punct valabil în argumentația mea. în orice caz, zâmbetul meu politicos și tonul elegant a părut să-i ducă aproape de apoplexie. ne-am despărțitdestul de zgomotos din partea lor, în momentul în care au decis să parcheze în altă parte.

totuși, nu recomand zâmbetul în moalele capului ca strategie de suraviețuire în București. despre implicațiile teoretice ale unei astfel de metode de luptă în trafic sau în alte situații sociale îmi propun să mai vorbesc în curând.

am auzit azi la radio o știre cutremurătoare: Primăria Generală vrea să se implice în ridicarea mașinilor parcate ilegal în București. știți de ce e cutremurătoare? din 2 motive.

1. se gândește Primăria să se implice în ceva. asta e periculos. întotdeauna e periculos când se urnește așa o mașinărie greoaie și amorțită.

2. în București trebuie că sunt de câteva ori mai puține locuri de parcare decât o cere bunul simț.

așadar, doamna Primărie, vă anunț că sună bine și frumos: ”îi vom pedepsi pe toți acei nesimțiți care blochează trotuarele și parchează unde vrea  mușchii lor”, dar în același timp sună tragic. pentru că nu avem unde să parcăm!

gata, am terminat cu doamna Primărie. puteți să mergeți doamnă, vedeți-vă de treabă. eu mai rămân la o vorbă cu prietenii mei…

să vă spun atât. că veneam azi cu Ion spre casă și ne miram de două lucruri. primul e cum au reușit băieții de la Kauflandul din Sebastian să pună, tot cu ajutorul unei Primăriei (cred că a celei generale, nea Oprescule, că circulă mijloace de transport în comun p-acolea) – cum au reușit, zic, să pună stâlpișori în mijlocul drumului chiar în dreptul parcării Kaufland, astfel încât nu mai poți vira la stânga pe strada ta, ci trebuie să ocolești stâlpișorii cu pricina, să întorci pe interzis și pe urma să faci dreapta pe strada cu pricina.

și a doua chestie: de unde frate atâtea mașini? gem străduțele lăturalnice de mașini, gem și șoselele. are mașină fiecare membru al familiei? au atâția bani românii? unde e criza?

nea Oprescule, scuze că te-am neglijat, poate te-ai lăsat înșelat de întrebarea din titlu. adevărul e că nu prea am ce discuta cu matale…

B-Cafe – oameni cu povești

banner b-cafe

Let’s do it Romania!

twit me, baby!

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

Vreau in CHINA!!!

del.icio.us

Informeaza-te despre colectarea selectiva